Cel mai urât sentiment este să vrei să scrii, dar să te abții de teamă ca frustrările personale să nu își lase amprenta asupra posturilor. Nu exagerez deloc când spun că am început 6 posturi în ultimele 2 săptămâni, dar pe care nu le-am publicat.
De ce eram frustrată? Pentru că nimic nu e perfect, nimic nu e așa cum ar trebui să fie.. Nu sunt idealistă, poate doar un pic visătoare.. Nu caut perfecțiunea, dar viața asta care îmi e datoare cu multe bucurii, parcă a cam uitat să-și achite datoriile..
Dar vreau să scriu acum despre altceva..respectiv despre cum și de ce să nu resuscităm CADAVRE..
Iar când vorbesc de cadavre, mă refer la relațiile care nu au un viitor, relațiile în care investim ani și sentimente, vise și zâmbete, lacrimi și amărăciunie. Sunt acele relațiile care se transformă din miere în venin..care mai mult te întristează decât să te facă să zâmbești.. Și sunt acele relații la care parcă nu vrem să renunțăm.. De ce? Să fie urma de iubire rămasă pe fundul sticlei? Să fie obișnuința? Să fie masochismul din noi? Chiar nu știu...
Știu doar că și eu am încercat să resuscitez un cadavru..și îi aplic electroșocuri de vreo 2 ani..și inima bate..dar se pare că a fost privat de oxigen prea mult timp creierul...
Noroc că știu să învăț din greșeli.. Doamne cât de dur e adevărul acesta.. învățăm din greșeli..cădem și ne julim genunchii până la sângerare pentru a învăța să mergem..
Mai tai un regret de pe listă și mai rămân cu 4, din care unul e programat deja.. Nu îmi plac relațiile în stare vegetativă.. Merg mai departe și zâmbesc, zâmbesc larg și mă bucur de viață cum numai eu știu să o fac.. Și e al dracului de bine.. Credeți-mă..
Între noi fie vorba, îmi scriu în continuare cartea vieții.. și o s-o rescriu până o să iasă așa cum mi-o doresc..cel mai bun best seller al tuturor timpurilor..
Acum 2 săptămâni
Postări
