Un drob de sare?

Maica, maica, o sa-mi moara copilasul!

Vorbeam cu o colega la munca despre faptul ca regret foarte mult ca nu am invatat sa inot pentru ca o sa imi duc copii la mare in mod sigur si nu mi-as ierta niciodata sa nu fiu in stare sa intru dupa ei in mare sa ii salvez in caz de ceva. Am o frica teribila de apa adanca.
Si a inceput sa rada de mine! Chiar pe buna dreptate! Discutia asta se intampla cam acum un an.

Dupa ce am strans banuti sa ma duc la un bazin si sa iau lectii a trebuit sa ii folosesc pentru alte urgente, ca asa e in viata. Acum ma gandesc serios sa incerc iar sa „intru la apa”. Dar pe cand imi calculam bugetul infim si ma gandeam unde sa il mai intind si cum sa strang pentru lectiile de natatie mi-am dat seama ca am o problema (mda, nu e singura, stiti si voi).

Sa fiu mai exacta: Vreau sa ajung din punctul A - frica de apa, in punctul C - sa imi salvez copii, trecand prin punctul B - sa invat sa inot. Eh, dar nu ar fi mai simplu sa imi fac griji pentru lectiile de natatie si atat? Dar nu, eu aduc elemente care sa complice toata ecuatia; copii, probleme si chestii de genu. Nu merita sa complic situatia cu dubii de genul: Si daca? Dar daca?..si de la A pana la B sa mai inventez multi de A1, A2, A3, ... An. Si da, asta se pare a fi problema mea. Daca nu am o viata complicata, am eu grija sa mi-o complic singura. Si e urat ca seamana cu povestea aceea din clasele primare cu drobul de sare care va omori copilasul.

Sper doar sa nu fiu un caz mai izolat si sa mai existe specimene ca mine.

Acum, dupa ce complicasem ecuatia atat de mult incat nu imi dadusem seama ca problema mea principala e sa fac rost de bani pentru lectii, mi-am dat seama ca uneori e mai bine sa tai toate atele care se innoada si sa pastrezi doar capatul. Stabilesti din mers de ce ita sa il legi mai departe.

Silentio stampa 2

Multe idei, multe de spus, multa inspiratie, mai mult timp liber, mai multa energie, mai putin chef...

Dar se rezolva cu aer curat, verdeata, ras copios cu o bunica pe masura subsemnatei...Da, da, ati ghicit. Plec acasa, asa ca blogul intra in siletio stampa. Rezerva mea nesecata de chef si de energie se gaseste intr-un oras mic din Moldova, unde timpul goneste agale si parca mai sade melancolic sa priveasca la soarta muritorilor, unde ielele-mi tes soarta cu ite albe si negre.

Casa veche, colb de tara, parteneri de joaca mici si pufosi si escorta de tantari ma asteapta!

Fast Forward Generation

Am tot auzit ca inaintea noastra a existat o asa numita generatie de sacrificiu si stateam si ma gandeam, eu, in ce fel de generatie am nimerit la nastere?

Pai, suntem ultimii ceausei, ultimii copii facuti la norma. Suntem cei pentru care parintii nostrii stateau la coada pentru lapte praf sau cei care s-au nascut putin dupa Revolutie. Suntem cei care mai molfaiau ciunga Turbo, mancau inghetata de la dozator sau sorbeau o licoare colorata de la Tek.

Cei care au ascultat Genius si se uitau la Tv la Cartoon Network in limba engleza, cei care au prins Pro Tv de la inceputuri, care se uitau la Dosarele X si la filme porno noaptea. Suntem copii care au avut calculator in casa, Tv color, Internet, retele de socializare, telefon mobil de prin liceu macar. Am prins secolul XX, asa numitul secol al vitezei, am prins eclipsa de soare, atentatele WTC, razboaiele, integrarea Romaniei in NATO si aderarea la UE, marile tepe financiare ale inceputului democratiei atipice romanesti. Am avut guvernare socialista in spirit liberal, si guvernare liberala in spirit socialist.

Generatia care s-a nascut intr-un moment in care tehnologia era mirifica, dar lipsea cu desavarsire si care acum foloseste tehnologia la maxim. Generatia care a fost nevoita sa se adapteze, sa lupte pentru loc, sa fie originala si creativa, sau daca nu, sa fuga din tara. Sunt zeci de mii de copii ramasi in tara cu viata in mainile lor pentru ca parintii au plecat sa „faca un ban” in strainatate. O generatie marcata de diferente enorme, cu genii sau cu mediocrii, cu bogati sau cu saraci, cu urban sau rural, cu privat sau stat.

Generatia care a sarit etape, care a fost pusa pe Fast Forward fara drept de a apasa pe Pause. Generatia vitezei!

Happy feeling!

Draga mea, multumesc pentru aceste randuri. Stii ca nu renunt la visele mele oricat de rau m-ar tranti si m-ar busi viata asta nebuna!
Si pentru ca toti suntem tentati la un moment dat al vietii sa renuntam la vise, va dedic versurile lui Radu Gyr cu aceeasi sinceritate si prietenie cu care mi-au fost dedicate si mie.

Îndemn la luptă

Radu Gyr

Nu dor nici
luptele pierdute,
nici ranile din
piept nu dor,
cum dor acele
brate slute
care să lupte nu
mai vor.

Cat inima în
piept iti canta
ce-nseamna-n
lupta-un brat rapus?

Ce-ti pasa-n colb
de-o spada franta
când te ridici
cu-n steag, mai sus?

Infrant nu esti
atunci când sangeri,
nici ochii când
în lacrimi ti-s.

Adevaratele infrangeri,
sunt renuntarile la vis.

Nu renuntati la visele voastre, luptati pentru ele cu tot ce aveti in dotare, dar nu calcati pe cadavre sau pe principii in lupta voastra!

C`est fini?!!

Sa ma bucur ca am terminat facultatea? Nu stiu de ce, dar nu am un sentiment de bucurie. Si nici nu ma incearca vreun sentiment de melancolie tampa. Doar ca imi dau seama ca nu mai am energie nici macar pentru a ma bucura acum. Ma intreaba lumea de ce nu ma duc sa beau, sa petrec pentru ca „C`est fini!”.. Nu stiu de ce nu ma duc. E o victorie, da, e adevarat, dar lupta asta parca a avut costuri prea mari! Dar si castiguri insutite.

Daca trag linie stiu ca sunt pe plus. Am ramas cu prieteni adevarati, nu amici, nu cunostinte, ci prieteni si e frumos sa spun asta. Sunt putini, dar sunt cel mai important castig. Tocmai am fost numita de catre profesorii din comisia de examinare Specialist in gestionare de crize.. Am simtit ca ma lasa genunchii! Nu mai eram pentru ei studenta Alina Badura, ci Specialistul in gestionare de crize.
Am cearcane si ma mandresc cu ele pentru ca si ele sunt obtinute prin munca.

Si totusi, asta a fost tot? Pot sa derulez caseta si sa o mai iau de la capat? Tare m-as bucura sa fac iara cunostinta cu oameni noi, sa iesim la patinoar, sa ne facem cadouri de Craciun si sa cantam colinde, sa tragem o fuga la munte, la mare, pe stadion, sa petrecem noptile lucrand la proiecte, sa dansam la petreceri fara pantofi, sa ne prostim, sa plecam cu rucsacul in spate la Marasesti in fiecare an dupa sesiune, sa facem glume porcoase, sa descoperim oamenii, pe unii sa ii iubim, de altii sa fugim ca de piaza rea. Sa mai alergam pe strazile Sighisoarei si sa botezam gangurile, sa ne sustinem si sa mai strigam inca o data macar „Grupa 2! Grupa 2!”. Si nu mai conteaza daca strigam in club, in tren, la revelion, la mare, pe strada, in parc. Sa strigam efectiv.

Pana acum nu am avut timp sa realizez ca s-a terminat si ca fiecare fuge care pe unde poate si unde vede cu ochii! Pot spune doar ca sunt norocoasa ca am cunoscut unii oameni, fie ei colegi sau profesori, sunt norocoasa ca v-am cunoscut dragii mei, si pentru asta va multumesc!

Big Day!

Ce e azi? Ma licentiez lume!

Oficial, eu, Alina Badura, sunt licentiata in gestionarea crizelor de imagine a liderilor politici!

Oh, Doamne, ce a mai trecut timpul si cat de mult imi respect profesorul coordonator si cearcanele. Dar cum nu am acordul de a vorbi despre el, voi spune doar ca a fost spanul care m-a determinat sa trec toate incercarile din ultima perioada. Despre cearcane pot vorbi, asa ca e uimitor cum ajungem sa ne iubim ranile de razboi!







no comments allowed, just a happy post*

Intre saraci si bogati...

...nu e nici Dracu!

Ce economie sanatoasa, ce clasa de mijloc? Ori mori de foame, ori iti iei Mercedes. Astazi am intalnit 2 copii de 12-13 ani care nu stiau sa citeasca, care intrebau o doamna cat e ceasul pentru ca ei nu cunosteau nici ceasul. Imi venea sa urlu! Dupa cateva minute am intalnit 2 pustani care se jucau pe Ipod si vorbeau de vacanta din Maroc. Te-a incercat vreodata sentimentul acela in care sa iti vina sa plangi pentru halul in care isi duc vietile alte persoane? Sa vezi copii muncind pe ogoare si umflatii la volanul masinilor bengoase din care sa se auda sunetul lin al manelelor?

Sunt oameni care nu au ce manca. Nu e o exagerare, ci o realitate. Sunt oameni care nu au mancat in viata lor o inghetata, care nu stiu ce e ala film la cinema sau copii care nu au iesit din localitatea in care s-au nascut. Cat de adevarata e lozinca pe care o strigau manifestantii din fata Guvernului acum o luna: „Udrea, cu geanta ta traieste toata firma mea!”. Dar eu as inlocui „firma” cu „familia”.

Mi se pare o tragedie sa raman fara credit pe telefon, sa nu am pantofi care sa se asorteze cu ceva, nici nu stiu cu ce anume. Mi se pare ca suntem hilari in incercarea noastra de a ne pune la dispozitie tot necesarul traiului decent: aer conditionat, asigurare medicala privata, tratamente corporale, tehnologie, lucruri de calitate. Dumnezeule, sunt copii care nu stiu sa citeasca, care au privirea aceea pierduta a omului simplu si cinstit care nu cere nimic vietii decat sa aiba asigurata ziua de maine. Si nu e vina lor, sa nu sariti cu gura.

E sistemul asta infect care nu face altceva decat sa largeasca prapastia dintre saraci si bogati si sa dilueze micii intreprinzatori si clasa de mijloc, atat de necesari unei economii sanatoase.

De azi mi se perinda prin minte o imagine din copilarie. Aveam cam 8 ani si mergeam cu bunica in vizita la sora ei, la cativa kilometri de noi. Cel mai simplu si mai scurt drum era pe jos, trecand raul Siret pe o punte (pentru cei care nu stiu, e ca un pod lat de 1 metru, din metal). Pana la punte se intindeau ogoarele. Era cam vremea prasitului de-al doilea, respectiv pe la sfarsitul lui iunie, inceputul lui iulie. Din porumb se aude un fosnet si se iveste un om care nici nu ne-a observat. S-a repezit la balta stransa de la ploaie pe mijlocul drumului, cu palmele aspre s-a sprijinit de pamantul gras, si-a intins corpul firav si cu buzele arse de soare a inceput sa soarba cu sete apa. Am ramas marcata, mergeam si ma uitam in urma mea. Omul acela cu oasele-i muncite isi potolea setea din balta.

Si am inceput sa plang...si imi vine iar sa plang cu aceleasi lacrimi de la varsta de 8 ani!