Pact cu Diavolul

Am fata in par, visurile la picioare.. Sperantele mi le tin bine intr-un buzunar cu fermoar, iar copilaria mi-am uitat-o in poza din primul buletin.

Cine sunt?.. Habar n-am. Poate stii tu, ca mereu ai impresia ca stii. Hai, da-ti cu presupusul. Cum mama naibii sa stiu cine sunt daca eu nu mai stiu cine am fost, asta daca am stiut vreodata.
Hai sa-ti zic cine cred altii ca sunt. Bipedul cu IQ ridicat si cu zambetul pe buze. Atat. Nimeni nu vede mai departe, ca doar lacrimile din suflet nu le vede nimeni.

Sunt eu, nu cea de ieri sau de azi, ci aceea de maine.. Sunt tu! M-am nascut maine si am trait pana ieri. Astazi sunt la priveghi, dar sa nu aud linistea momentului de reculegere, ci tacerea rasului zglobiu. Sa nu vad garoafe pentru ca iti dau cu ele in cap. Le-am urat si cand eram vie si sigur o sa le urasc si dupa. Vreau flori de camp crescute in salbaticie si educate in spatiul limitat al libertatii, precum a fost educat si sufletu-mi intunecat.

Vreau sa faci un toast pentru moarte si intuneric. Sa fie sobru si sa radeti dupa. Sa imi pui pe tava toate defectele si sa arunci calitatile. Tine discursul in momentul in care vezi ca toiagul meu e pe sfarsit si florile incep sa se ofileasca, in momentul in care trupu-mi incepe sa se umfle si sa ma invinetesc. Stai linistit, nu o sa spun nimic. Promit.
O sa fiu tacuta precum un mort.

Ah, si sa nu uiti maine sa imi urezi toate cele bune pentru ziua mea. E ziua in care toata lumea se preface ca iti vrea binele si tu te prefaci ca ii crezi. Dar am o ultima dorinta inainte de a se stinge fitilul, ureaza-mi sincer fericire, pentru ca ea e singura credinta pe care as imbratisa-o, as crede in ea fara sa cercetez.

Daca as putea, as face un pact cu Diavolul pentru ea, dar nu vrea.. Sa-mi vand sufletul nu e de ajuns nici macar pentru o linie de fericire.

Noi romanii vorbeste bine româneste

Mda...

„-Bună ziua, ma scuzati, cheia de la spalatorie e la dumneavoastra?
-Nu merge masinile. Maine cand vin Costica..”

„Copiii este cuminti mama, si asa este si fratii tai.”

Astea le-am auzit ieri...dar am auzit mii astfel de lectii de gramatica. Cand am poposit pe meleagurile lui Bucur, ma busea rasul si ma gandeam la Vanghelie. Mi se parea extrem de distractiv si a fost motivul pentru care am renuntat in a-mi mai corecta apropiatii cand greseau. Mda, eram a dracu de perfectionista in ceea ce priveste exprimarea corecta.

Apoi, cam dupa un an, nu mai radeam. Incepeam sa ma ingrijorez si sa ma minunez cand oameni la costum vorbesc ca si cum ar lucra la sapa.

Acum, imi vine sa plang.

Maine ce sa mai fac?

Marturisire

Nu stiu sa cer ajutorul, nu am stiut niciodata!
Insa de ceva timp, am inceput sa invat ca nu pot singura, ca atunci cand mi se ofera ajutorul ar trebui sa il accept...ca trebuie sa ceri ajutorul atunci cand ai nevoie de el.

Nici nu stiu cand am inceput sa accept sa fiu ajutata, cand am acceptat ajutorul cuiva la bagaj, cand am cerut cuiva ajutorul atunci cand eram la pamant si am fost surprinsa sa mi se ofere imediat o mana, cand i-am cerut mamei bani fara sa ii spun ca ii voi da inapoi sau cand am spus ca am nevoie de ajutor pentru a ma descarca, pentru a vorbi.

Nu pot sa spun exact care a fost acel moment, dar pot sa spun perioada, respectiv in ultimele noua luni. Cum spune un profesor drag mie, „Lucrurile minunate se intampla in noua luni!”

Motivul pentru care nu am stiut niciodata sa cer ajutorul a fost faptul ca m-am maturizat mai devreme, am fost lovita de viata mai devreme decat altii, am aflat ce inseamna datoriile, responsabilitatile, respectul, tristetea, riscurile, inainte sa descopar ce inseamna termenul acela „multime” din matematica. Uite asa mi-am amintit ca am baza in matematica-informatica, nu prima mea dragoste, ci prima mea ura. Si nu matematica saraca m-a facut sa o urasc, pentru ca nu ar fi avut cum, ci un specimen de homo sapiens, ca doar noi putem sa determinam ura.
Am fost obisnuita ani de-a randul sa mi se ceara ajutorul de catre cei din jur, in nici un caz sa cer eu ajutorul, astfel ca mi se parea natural sa fie asa.

Nu o sa va vorbesc de copilaria mea minunata sau de adolescenta mea plina de responsabilitati si maturitate. Nu o sa va vorbesc nici macar despre perioada liceala care a reprezentat o schimbare brusca pentru mine.

Nu, nu vreau sa va vorbesc despre asa ceva, ci despre invatacelul Alina, Pingu, Alinutza, Badurica, spuneti-i cum vreti..acest invatacel care incapatanat cum e, vrea sa invete sa ceara ajutorul. Acum e cam stangaci acest invatacel. Nu e, nu vrea si nu va fi niciodata perfect, ci perfectibil.

Dar acest invatacel va sti sa ceara ajutorul atunci cand are nevoie, si asa cum multumea acum cateva zile celor dragi, lor le datoreza si acesta lectie.

Rujez pe buze zambetul meu..

Este seara si pe zambet am lacrimi.. E acel moment in care nu mai pot tine in frau poarta gandurilor, momentul in care o asalteaza si imi fac tandari lacatele...momentul in care spun „Bine, fie ca voi!”...
Si nu mai opun rezistenta si le las sa imi distruga zidurile cetatii, tip cat ma tin plamanii „Intrati, vandalizati totul! Intrati si distrugeti ruinele si plecati dracu mai departe pentru a-mi reface baricadele.”

Si soarele s-a ascuns, se indreapta spre Tara Soarelui Rasare si vad ranjetul Lunii.. Sub razele timizi ale Lunii gandurile mele imi devasteaza teritoriul si picteaza graffiti pe la colturi. Imi intorc totul cu susul in jos si sunt nepasatoare la privirea-mi fulgeratoare. Stiu ca nu suport arta prostului gust si ma lovesc acolo unde stiu ca ma doare.
E seara si m-am intors acasa cu lacrimi in zambet.

Ascult rasul lor meschin si ma prefac ca nu aud! Le vad ocheadele iuti si le zambesc. Le zambesc pentru ca asa macar am bucuria de a nu le oferi satisfactia de a ma vedea trista. Sunt la pamant? Ti se pare! Si ce daca am julituri in genunchi, si ce daca ti se pare ca am cazut ieri pe scari... Si ce daca? Ti se pare!

M-am julit in genunchi incercand sa urc in acel copac de unde se vede totul. Si am urcat! E copacul meu, cel care ma asculta si nu arunca raspunsuri in doi peri! Copacul meu pe care egoista cum sunt il caut doar atunci cand am nevoie de el.

Si imi spune simplu „Zambeste, maine e o noua zi!”

Dap, maine dimineata, ca in fiecare zi, o sa imi rujez pe buze zambetul meu minunat!

Pentru cei care...

... au simtit ca au murit, ca nu le mai bate inima si totusi au continuat sa se zbata in cautarea vietii..

... pentru cei care erau la pamant si totusi i-au sustinut pe altii sa se ridice...

... pentru cei ce au avut puterea de a accepta o mana de ajutor sau un zambet atunci cand erau la pamant...

... pentru cei ce au gresit si au avut puterea nebanuita de a recunoaste...

... pentru cei care au avut curajul de a taxa o greseala...

... pentru cei care au invatat sa ierte si sa o ia de la capat...

... pentru cei care stiu sa planga si sa rada cu pofta...

... pentru cei care au avut tupeul sa se puna pe tava si curajul sa nu calce in picioare ceea ce li s-a pus pe tava...

... pentru cei care s-au imbatat fara sa regrete...

... pentru cei ce isi respecta promisiunile...

... pentru cei ce au stiut sa castige si sa ofere incredere...

... pntru cei care stiu ce e respectul si au avut inspiratia sa ii invete si pe altii...

... pentru cei care au puterea de a o lua de la 0 (zero) cu entuziasm...

... pentru cei ce stiu sa riste, sa isi astampere curiozitatea si sa invete din greseli...

... pentru cei care au invatat ca bogatia cea mai mare e cuvantul dat, zambetul produs celui trist si respectul castigat, nu grosimea portofelului...

... pentru cei ce au reusit, sunt in curs de a reusi sau si-au propus sa reuseasca...

... pentru cei care fara sa stie au ajutat enorm...

... pentru cei care s-au dovedit a fi prieteni...

Pentru voi, multumesc!

Traieste Romaneste, brand de tara?

Traieste Romaneste...sunt curioasa ce este de fapt.

Daca este cumva comunicarea la nivel intern a unei campanii ce se vrea brand de tara (colaboratorii asta imi inspira), felicitarile mele pentru ca degeaba ne chinuim noi sa ne imbunatatim imaginea in afara tarii daca nu ne imbunatatim imaginea tarii in proprii ochi.
Afirm „ce se vrea brand de tara” pentru ca de fapt se face atat de des greseala de a spune brand de tara imaginii de tara, cand de fapt reprezinta doua concepte total diferite si necesita abordari diferite.

Daca reprezinta un proiect comercial (vad ca au magazin online in constructie), jos palaria, pentru ca este foarte bine gandit.

Om trai si om vedea!

Dead man walking...

Orasele mici de provincie au farmecul lor. De la respectarea traditiilor si a obiceiurilor, la linistea specifica, lipsa mijloacelor de transport in comun, la faptul ca toata lumea cunoste pe toata lumea, asta ducand la stilul tipic al romanului de a barfi pe cel pe care il cunoaste (mai mult, mai putin sau deloc).

Am fost acasa. Oras mic, toata lumea cunoaste pe toata lumea. Multi declara ca te cunosc cand tu de fapt abia daca i-ai vazut o data in viata si clar nu ii cunosti. Hey, dar ei te cunosc, si te cunosc chiar bine. Atat de bine incat pot vorbi de viata ta, de familia ta, de copilaria ta, de educatia ta, de sanatatea ta.

Si ca tot veni vorba de sanatate, mai nou am aflat ca sunt pe moarte. Cei care brusc au devenit doctori si mici Nostradamus-i(suna ca dracu) peste noapte (sau poate ghicesc in bobi, in cafea, carti, in ce le mai pica prin mana)au avut grija sa ma atentioneze, atat pe mine cat si pe familia mea ca o sa mor.

Ok, o sa mor. Stiu asta. E singurul lucru obligatoriu in viata, sa murim. Dar culmea e ca, de la caz la caz, o sa mor de ficat sau de cancer, si o sa crap cat de curand. Sau poate scap usor cu o boala de piele.
Nu va dati seama domniile voastre la ce ma refer eu acum si la ce se refereau domniile lor. Eh, pai sunt in tratament de o luna si unul din efectele tratamentului e pigmentarea tenului. Tratamentul e dermatologic, urmat sub stricta supraveghere a medicului, fara efecte nedorite pe termen lung.

Dar cum oamenii din orasul natal stiu multe despre medicina si mai stiu sa sara repede cu presupusul, dar nu se obosesc macar sa intrebe, am ajuns ca in aproximativ 20 de ore de cand am poposit pe meleaguri natale sa aflu din diferite surse (ca vorba aia, orasul e mic si multi au vadita satisfactie in a-ti spune ca „Uite mai ce vorbeste lumea!”; Lumea, ca fereasca Sfantul sa vorbeasca ei..) ca sunt pe moarte.
I-am apreciat mai mult pe cei care m-au intrebat daca sunt ok, decat pe cei care s-au grabit sa imi prevesteasca moartea ca urmare a unei boli de ficat sau a unui cancer de piele.

Altii, mai duiosi de fel, pe care nu i-a lasat inima blanda sa afirme ca sunt grav bolnava, au afirmat ca am o alergie, ori ca e o boala de piele, ori mai simplu, ca e ceva luat „din aer”. Wtf?

Iar eu rad. Ce pot sa fac? Sa ma pun eu cu chestiile de genul „Stiu eu sigur ca-i asa!”? Nu ma pun domn`le. Dar abia astept sa le vad mutrisoarele cand m-oi duce (vorba doinei) iar pe meleagurile natale peste cateva luni si or vedea ei ca traiesc si mai mult, ca tenul meu nu are nimic.

Ce-oi mai rade si m-oi minuna!



PS: Si totusi, eu chiar ador provincia!

Despodobesc bradul de Paste..

Ma duc sa despodobesc bradul..da, stiu ca e 7 aprilie, ca tocmai a trecut Pastele, dar eu ma duc sa despodobesc bradul.. Da, e hilar, dar numai o Alinutza veritabila putea sa despodobeasca bradul de Paste
Atat de mult timp a trecut de cand nu am mai fost acasa.

Ma duc sa imi incurajez bunica pentru operatia de maine, sa zugravesc peretii care arata cata distractie a fost la Revelion si cat de periculoase pot fi Twister-ul, vinul fiert si rasul.. Sa stau la soare in curte si sa imi vad copacii infloriti, sa scriu la licenta pentru ca se pare ca inspiratia de Bucuresti nu imi prieste, sa ma rup de tehnologie, sa imi continuii transformarea (si aici doar putini stiu ca mi-a cam picat fata in ultima perioada), sa reintalnesc copilul zurlubatic de care va vorbeam Pastele trecut...

Ma duc sa plantez, insamantez...pentru ca la toamna sa culeg roadele.. Aceasta perioada este perioada definitorie pentru roadele culese in aceasta toamna...si la propriu si la figurat...

Hey, plus ca imi pregatesc sufleteste pe Buni pentru urmatoarea petrecere a carei gazda va fi..

Este o zi insorita, frumoasa, este o perioada perfecta tocmai prin imperfectiunile sale..

Pacaleala de 1 aprilie?

As fi vrut eu..dar nu e asa!

Bucurestiul e paralizat. RATB este in greva. Dragi muncitori, sunati-va sefii si spuneti-le ca veti intarzia, iar daca ei vor lua acest anunt ca pe o pacaleala de 1 aprilie, problema domniilor lor.

Nu stiu cum a inceput pentru voi Ziua Pacalelilor, dar pentru mine dimineata e distrusa, implicit ziua e distrusa. Si culmea, jumatate dintre soferii RATB fac greva pentru ca nu li se vor micsora salariile, ci veniturile, si pentru ca exista o posibilitate sa nu isi primeasca primele de Paste.
Pai ce inseamna sa li se micsoreze veniturile? Bugetul RATB pe anul acesta este mai mic, astfel ca trebuia sa se faca ceva pentru a nu se face concedieri. Salariul ramane fix, doar ca se mai umbla la sporuri asa incat sa aiba in continuare de munca. E o cale de mijloc.

Eu nu mi-am primit prima de Paste nici anul trecut. Ce prima de Craciun? Nici nu stiu ce e aia. Iar anul asta clar nu voi primi prima de Paste. Sunt solutii de compromis si le accept. Ca asa e in tenis.

Inca sper sa se anunte ca e o pacaleala de 1 aprilie si sa ii injur mai pe ocolite pe soferii de RATB.