Nitel patriotism nu strica nimanui!

Trebuie sa va povestesc de o seara de pomina. Ce e drept, trebuia sa sarbatorim o Andreea pe care nimeni nu o stie de Andreea, dar orice motiv e binevenit pentru a iesi. Ati ghicit, era 1 decembrie si noi o sarbatoream pe Sfanta...Andreea, care de fapt e Andreea o data pe an si sfanta cam tot o data!
Am sfarsit prin a canta „Ardealul, Ardealul, Ardealul ne cheama...” sau „Desteapta-te romane!”. Iar spre sfarsit „Daca pleci, ia-ma si pe mine..”, „Esti mireasa vietii mele...”, „Sunt vagabontul vietii mele...maturator de praf de stele”.

De ce va povestesc ceva ce s-a intamplat acum o luna? Ma gandeam la sarbatorita si mi-am dat seama ca are gusturi in a alege locatii minunate si, deasemenea, vreau sa va recomand cu caldura Gyuri's Pub! V-as recomanda la pachet si prietenii mei, dar cum prieteni ca ai mei rar gasesti, macar de partea realizata de Gyuri's Pub sa aveti parte! Muzica live, patron cu talent si vin fiert bun!

Am trait romaneste pentru cateva ore. Nu stiu daca e vorba de trecerea timpului, de faptul ca incepe sa imi placa sa dansez o perinita asa cum trebuie, sa dansez o sarba sau un blues autentic romanesc. Sau poate imi place folkul romanesc si imi dau seama ca il ador pe Valeriu Sterian si il simt mai viu decat l-as fi simtit daca ar fi fost cu adevarat viu. Sau Laura Stoica si actorul sau grabit! Ma gandesc la actorii grabiti ce trec prin viata noastra? Vin, stau, zambesc, pleaca!

Am spus in seara aceea ca ma simt batrana, ca doar ei se bucura atat de mult la acordurile populare! Ba pardon, sa-mi fie cu iertare greseala. Acum spun ca ma simt vie si atat! Ma simt foarte vie! Am patinat pe gheata fara frica de cazatura, mi-am ciocnit calcaiele in aer, am dansat un blues in bocanci si blugi si clar m-am ametit cu vin fiert!

Si daca tot imi incepusem dimineata la munca in urale de „La multi ani romane!”, am terminat ziua in cuvinte de lauda pentru un folclor bogat si minunat, fie el ca te indeamna sa bei vinul cu borcanul sau sa-ti iei la bataie soacra!

Lupta pentru supravietuire

Mrrrrrrrrr! Isi arata coltii! Are un vanat imbelsugat, isi baga coltii in el si infuleca in bucati mari! Isi scoate iar coltii albi la vedere, isi inclesteaza maxilarul! Este o femela cu pui si este atacata acum de 2 masculi ce ravnesc la vanatul sau! Infuleca iar si printre inghitituri maraie..iar..si iar... acum latra!
Sar pe ea, o musca, se apara, ii da sangele dar nu pleaca de langa hrana. Stie ca are pui de alaptat asa ca ii trebuie "vanatul". Ii musca pe cei 2 hapsani, ii alearga si castiga lupta de supravietuire. E puternica! Mereu am crezut ca instinctul matern iti da forta sa lupti!

Este ea, o catea tuciurie cu niste colti albi si ascutiti. Este singura si a facut rost de o shaorma mare! Asa se vaneaza si se supravietuieste astazi! Spectacolul National Geografic din statia de Ratb m-a facut sa-mi dau seama ca si noi avem instinctele de vanatoare si de supravietuire, dar la fel, ca si in cazul ei, vanatul nostru si-a cam schimbat proprietatile fizice si chimice!

Suntem niste fiare cu simturile atrofiate... dar niste animale brute in esenta noastra! Numai daca ne simtitm in pericol atacam si sfartecam totul in jurul nostru!

Decedat intre ani!

Am un cadavru in sufragerie! Este noaptea dintre ani! Am in jurul meu invitati autoinvitati! Nu stiu de ce vor sa-si petreaca noaptea dintre ani cu mine in pijamale! Si nici nu sunt o gazda buna! Am mereu scuza aia cu "Simtiti-va ca acasa, deci serviti-va singuri!"
Am ars friptura dintre ani? Iar? Sper ca nu!

Ei ma fac sa uit ca a decedat! Sau ca o sa moara? Nici nu mai stiu! Stiu ca a avut o viata scurta, dar care a parut o vesnicie! Stiu ca pe mine m-a exasperat, m-a pus la podea de prea multe ori..stiu ca 365 au insemnat mai degraba 10000000000!

Dintre toate urarile de anul acesta una dintre ele a fost poate mai sincera decat puteam suporta eu!

Simplu:
                                Iti urez tot ce e mai bun, dar cel mai mult iti urez sa uiti trecutul!

                                Eu imi vreau trecutul! Nu imi pare rau pentru nimic!

                                Poate, dar nu e necesar sa traiesti in el!

                                Asta niciodata!

Ce vreau eu de la noul an? Vreau sa stiu ca o sa ma prinzi daca o sa cad, ca nu trebuie sa mai port o parasuta de salvare! Vreau sa vezi ca m-ai gasit intre corzi si cu pumnii inclestati, vreau sa vezi ca eu nu stiu sa renunt niciodata! Vezi? Sper ca vezi o Alinuta asa cum e ea de fapt!
Sa nu faci niciodata greseala de a ma confunda!

Port o masca ca sa seman cu ceilalti... Stiu ca vezi dincolo de ea!

E pe moarte, e momentul in care isi marturiseste pacatele! Dar nu va fi bocit, nu pe Aleea Callatis, nu in noaptea aia, nu de catre mine! Eu una l-as fi omorat cu mainile mele daca as fi avut cum!

Acum doar astept sa-si dea ultima suflate, sunt ca un corb ce ii da tarcoale! Si ma bucur!

Old habits die hard?

Fals! Old habits don`t die! Cam asta zic englezii. Neaosii zic ca lupul isi schimba parul, dar naravul ba!

Stiu asta, si o stiu pentru ca si eu sunt un soi de „lupoaica”, pentru ca si eu am defecte si nu le pot dezlipi de pe mine nici daca as da cu smilgher. Stiu asta pentru ca si tu ai defecte. Stiu pentru ca le-am vazut de mult, si pe zi ce trece apar altele noi ce imi defileaza trufas prin fata retinei. Suntem plini de defecte, spui. Ai dreptate. Toti avem defecte, dar putini avem calitati care sa compenseze. Depinde in ce parte atarna mai greu talerul balantei.

Daca te-am vazut ca pe un pacatos de la inceput, nu prea mai are ce sa ma surprinda. Daca ma stiu un pui de pacatoasa, nu am nicio pretentie sa port aripioare. Daca ti-ai spovedit mereu faradelegile, stii ca nu mai ai nicio trecere la anafura! Nu vreau schimbari, ci slefuiri. Nu visez perfectiune si norisori albi, ci mai degraba o furtuna cu tunete si fulgere care sa imi trezeasca instinctele de supravietuire! Vreau ceva care sa ma tina treaza, cu instinctul de lupta activat, nu ceva feeric care sa se naruie la prima rafala de vant.

Vechile obiceiuri nu mor si sper sa nu fiu singura nebuna care crede ca asta e de bine!

Iar tu, cel ce citeste! Si tu ai defecte! Ai multe, mari sau mici, dar le ai si sunt lipite de tine! Si nu exista ploaie care sa spele asa pacate! Din fericire?

Craciun fericit parlamentarilor!

Am fost obisnuita cu un popor roman educat in stilul Mioritei, care sa se complaca in fata sortii implacabile. Nu ma asteptam sa vad acte de..eroism!?! intr-o Romanie a anului 2010.

"Sinucigasul din Parlament" (in mod clar nu a vrut sa se sinucida, ci doar sa socheze) nu a facut decat sa atraga atentia asupra situatie dezolante in care a ajuns clasa politica romaneasca. Socul este mai mare deoarece contextul psihologic amplifica reactia mass-media si a societatii. Comemoram victimele Revolutiei, trecem prin lipsuri financiare, s-a aprobat un Buget pentru 2011 discutat si discutabil, cumparaturile de Craciun s-au subtiat, marile magazine sunt cam goale, bugetarii si privatul sunt pusi in doua tabere adverse si instigati la lupta.

Motiunea de cenzura se discuta in plen (a nu stiu cata motiune...le-am pierdut sirul si insemnatatea), Maria Sa, Marele Boc se ridica la pupitru ca sa ia...cuvantul (doar nu altceva), iar Adrian Sobaru se arunca de la balcon. Ce sa intelegem din asta?

Boc, da-ti demisia?
Guvernul Boc, remanierea?
Basescu, du-te dracu?

Eu le-am inteles pe toate trei. Bine a zis Base cand a zis ca a ciuruit! Ne-a ciuruit pe toti! Ne-a distrus psihicul in primul rand!

"Boc, ati furat drepturile copiilor!"

Cu o luna in urma un alt coleg al lui Adrian s-a sinucis in subsolul TVR. El a ales sa renunte, Adrian a incercat sa schimbe ceva! Iar eu sunt ingrata ca ii folosesc numele mic, dar as fi o nenorocita sa ii spun "Sinucigasul de la Parlament". Este un om, un om simplu, normal, intr-o situatie anormala care a propulsat Romania pe primele pagini ale ziarelor din intreaga lume. Cred ca i-am depasit pe chinezi care se bat de zor in plen.

Si cum bine isi scrisese pe tricou: Ne-ati ciuruit! Libertate!

O urare mai frumoasa pentru parlamentari decat asta nu se putea! Unde esti tu Steriane sa ne fredonezi: "Doamne, vino sa vezi ce-a mai ramas din oameni!"

Va urez si eu un Craciun fericit alaturi de cei dragi!

Niste gaz cu ranza de nuc, te rog!

Toata lumea are probleme! Toti, fie ei bogati sau saraci, singuri sau cu familie, fete sau baieti, la 14 sau la 80 de ani...toti, dar absolut toti au probleme! Nu exista probleme mai mici sau mai mari, mai grave sau mai inofensive decat altele. Fiecare ne percepem problemele ca fiind tragedii, bolile ca fiind incurabile, iar iubirile si despartirile ca fiind un capat de tara!

Nu sunt, asa ca treci peste ele! Get used to it or die trying!

Gazul lampand, caci la el o sa fac referire in randurile de mai hos, trateaza orice. Renumitul gaz cu ranza de nuc al bunicii mi-a vindecat reumatismul din copilarie, caci dupa ce stai ore intregi cu picioarele in zapada si cu fundul prin nameti capeti niste dureri babesti. As vrea ca buni sa imi poata inventa leac si pentru loviturile vietii asa cum stia sa ma trateze de amigdale inflamate. Cred ca si ea ar vrea, dar nu poate.

V-as da si voua din leacul meu. Ti-as da si tie care suferi fizic, ti-as da si tie daca as sti ca iti lipeste inima...si chiar ti-as da si tie daca as sti ca te face sa zambesti si sa uiti macar un clipa de rele.

Acum, in momentul asta nu am probleme. Bine, recunosc! Am, dar nu grave. Oricum nu mai vad problemele atat de grave pe cat sunt de prea mult timp. M-am invatat sa imi iau problemele in bascalie. Dar o sa am, stiu sigur ca o sa am probleme „problematice”. Este inevitabil pentru ca tot din carne si oase sunt si eu. Si nu stiu sa cer ajutorul, deci daca o voi face, inseamna ca e de rau. Si cand o voi face, tu, daca ai avea un strop de licoare magica, mi-ai da sa imi alin ranile?

In sevraj

E in venele mele..simt cum se strecoara spre capilare! Incet, inoculeaza tot ce e viu in jurul ei! Imi arata o falsa realitate plina de viata, dar de fapt m-a transformat in zombi! Si dau vina pe ea, dau vina pe cei ce au inventat-o, pe cei ce o produc si o comercializeaza.
Pe oamenii de advertising care imi creeaza falsa nevoie: Am nevoie de ea! Fara ea ma simt goala, nu am reper, nu stiu nici cat e ceasul, sunt rupta de realitate! De realitatea pe care mi-o arata.


Am cunoscut viata fara ea. Mi se parea minunata, plina de aventura, plina de necunoscut si de..farmec! Da, avea farmec! Daca ar fi sa ma intorc la viata aia nu as sti pe unde sa o mai iau. Am lasat si eu firmituri pe poteca si au disparut de prea mult timp! Nici nu mai e vorba de o doza, ci de un proces continuu. Este mereu langa mine, in bzunarul meu, in urechile mele, in dormitorul meu..este peste tot!
Tocmai pentru ca este peste tot nu mi se mai pare ciuadata. Imi atrage atentia atunci cand intru pe supradoza!


Sunt dependenta si nu stiu daca vreau sa ma las! Imi place! Este ea, tehnologia si a pus stapanire pe sinapsele mele!

Dumnezeu e ateu?

Daca noi credem in Dumnezeu, El in ce mai crede? Nu crede in nimic? Pai atunci e ateu?!? Bine ca Inchizitia e moarta si ingropata, caci altfel as fi fost biciuita pentru blasfemie!

Si totusi, daca este acolo sus, la mansarda si se uita la noi, probabil chicoteste pe rupte cand ne vede cum ne calcam reciproc in picioare, cum ne zambim fals sau ne injuram in mod gratuit! Asta daca ne vede! Nu de alta, dar am vaga impresie ca nu ne vede, nu ne aude, poate doar in momentele in care se plictiseste!

Suntem un fel de parc de distractii pentru El, toti niste clovni si mimi! Cand ne nastem ar trebui sa fim intampinati cu o urare de bun venit: Buna, bine ai venit la circ! De aici se iese doar cu picioarele inainte! Sedere placuta!

Moarte celui ce a inventat constiinta!

De cate ori nu ti s-a intamplat sa vrei sa faci ceva, dar sa nu te lase constiinta? Sa vrei sa injuri un marlan cu o varsta apreciabila si sa iti fie tie rusine de rusinea lui! Sa vrei sa faci ceva, dar sa te gandesti de 7 ori inainte de a o face, pentru ca daca? Sau poate daca?

Ai vrea sa minti, dar nu te lasa constiinta! Ai vrea sa spui adevarul, dar nu te lasa contiinta! Daca ranesti? Dar daca faci bine unei persoane rele? Constiinta e acolo, te trage de maneca, iti da una peste ceafa, iti da un sut in fund! E acolo, prezenta, precum un ingeras pe umarul tau si iti spune „Da!”... „Nu!”.. „Mai gandeste-te!”

Nu imi place! Cineva sa o ia va rog de pe umarul meu! As vrea o zi fara constiinta! Asa de amorul artei, sa vad cum imi sade de una singura in deciziile mele! Si atunci deciziile-mi vor fi practice, obiective? Hm, riscant, dar merita incercat! Sa ii fac Sâc! Sâc! Sâc!, sunt de una singura in nebunia asta si tu nu ma mai poti opri!

O dau pe gratis! Va si platesc! Luati-o de pe capul meu o zi si faceti-va de cap voi cu ea!

Am contiinta, nu e inca incarcata sau patata, dar are tot timpul sa devina! Maturitatea nu putea sa imi faca un cadou mai mare decat o constiinta treaza si mereu cu ochii pe mine! Maturitatea asta, cat de mult mi-am dorit-o, cat mai afirmam pe mirc ca am 18 ani cand eu aveam doar 13..cat m-a mai tras in sfoara! Cine a zis ca e bine sa fii matur, a mintit!

Iar cine o fi inventat-o, a mintit cand a lasat sa se inteleaga ca iti da puterea de a lua decizii. Iti da doar ratiunea sa iti dai seama ca orice ai alege, are riscuri. Dar mai bine riscuri decat regrete, caci dragii meu, Fara regrete e deviza mea!

Pacatul capital!

Iarta-ma pentru ca am pacatuit!

Iar nu mi-am facut cruce cand am trecut pe langa biserica! Nu am facut gestul, dar m-am gandit si m-am intrebat daca e acolo si ma vede ca nu imi fac semnul crucii isi da seama ca nu sunt altceva decat o pacatoasa! Vreau si nu iau! Imi dai si te refuz! Te urasc si nu stii! Am incercat sa te fac sa ma urasti! Prefer sa ma urasti decat sa ma iubesti pentru ca imi e frica sa fiu iubita! Oare pacatosii merita sa fie iubiti?

Cum sa-ti fie frica de iubire? Stii tu, de ce ti-e frica nu scapi!

Imi doresc, dar si fug! M-am antrenat atat de mult incat pot participa la maraton! Cum asa sa-mi fie frica de ceea ce imi doresc? Trebuie sa risc? Iar? Se merita?
Cam multe intrebari pentru o singura seara! E o rana redeschisa in momentul in care credeam ca uitasem de ea! Imi place durerea asta, ma face sa ma simt vie! Asa stiu ca inca traiesc! Dar e ca un sentiment de deja-vu! Been there, done that! Am mai vazut fantana asta de pe marginea drumului! Am mai trecut pe aici. Ne invartim in cerc? Nu mai face asta pentru ca ametesc si cad! Si tu ai ameti daca te-ar invarti cineva in cerc!

Cercul e reprezentarea perfectiunii, a infinitului!

Ia invarte-te si tu in cerc si dupa sa imi spui daca e sau nu perfectiune! Si totusi, poate nu e cerc, poate e un oval. Sau un patrat si trecem mereu prin acelasi colt! Nu stiu ce e! Stiu doar ca am gresit drumul! Eu spun stanga, tu o iei in dreapta! Eu spun dreapta, tu o iei in stanga! Vezi ca mergi pe interzis! Iar! Asa ar trebui sa fie? Care e drumul corect? Ce ar fi daca data viitoare nu am mai gandi si am lua-o in directia in care ne duce inertia? Oare ce este? Oare ce ar fi?

Acum imi dau seama ca sunt atat de nervoasa pentru ca nu stiu ce e. Daca tu - da, Tu-, daca stii ce e si nu imi spui esti crud! Daca nu stii ce e, imi pare rau si pentru tine la fel cum imi pare si pentru mine!
Sunt pacatoasa si imi place! Da, sunt o pacatoasa si mi-as urla pacatul in salbaticie cat ma tin plamanii. Pacatul meu capital esti tu!

Hei, ma auzi cand iti soptesc? Dar nu mai spune nimanui, e secretul nostru! Am incredere iar si nu stiu de ce! Auzi, vreau sa raman o pacatoasa!

The King of The Shit Castle

Spre dezamagirea unora si bucuria altora, nu o sa scriu in engleza! Dar cel mai important, scriu in romana pentru ca o sa vorbesc despre un rege neaos!

Nu stiu cum se face, ca in tarisoara asta carpato-danubio-pontica, inverzita de arbustii plantati pentru a acoperi urmele defrisarii excesive, cu izvoare limpezi si reci in care traiesc pesti obezi, rauri cristaline cu o suprafata PET-uita si cu inundatii de 2 ori pe an si alunecari de teren... Da, in tarisoara asta pe care minoritatea conducatoare o vede ca pe o frumoasa Holstein baltata, iar majoritatea proletara spera sa mai traga ceva din ugerul deja secatuit de minoritatea mai sus mentionata. Aici si doar aici traieste ultima familie regala a sefutilor, cu sange maro si blazon pe care e scris „Ocupat, defechez!”.

Nu stiu cati dintre voi ati vazut cu ochii vostrii regi, regine, printi, ducese, conti, dar trebuie sa va spun ca ei sunt peste tot prin acest tinut Holstein. E de ajuns sa va uitati la sefi, sefuleti, sefuti, cacuti si cacute, in general la orice pispiriu ajuns la conducerea a ceva, fie ca e vorba de echipa de curatenie a WC-urilor sau de cea de aprovizionare cu hartie igienica. Orice specimen care ajunge sa conduca ceva, isi ia atitudinea de sef de trib, taie si spanzura, pupa in cur treapta superioara si calca in picioare cu glume expirate treapta inferioara. Isi creaza o trena imaginara si spera sa i-o duci tu, iar daca nu i-o duci tu, stai linistit, ca se gasesc alti aspiranti la postul de cacuti.

Sunt acei oameni care uita de unde au plecat, care pleaca de jos avand buzele umflate de la atata pupat si care odata ajunsi sefuti se comporta in conformitate cu renumele aristocrat, sangele albastru si coloana vertebrala aferenta!

Te uiti la el si ai zice: „Prea Maria ta Iluminata si Preaslavita, ai calcat in cacat si pute!”

PS: Daca vrei sa strici ceva, pune un prost la conducere si va face el toata treaba pentru tine!

De ce nu mai scrie Alina pe blog?

Pai, scrie. Dar scrie mult pentru Draft si publica foarte putin.  La aceasi intrebare, un coleg a raspuns sec: „Pentru ca nu am nimic de zis!”

Eu am raspuns: „M-a parasit muzul!”. Un raspuns previzibil pentru o tacanita ca mine!

De zis, mai am multe de zis, deci la mine nu se aplica regula colegului transant. Doar ca scriam cu o placere vadita in momentul in care stiam ca nu ma citeste nimeni, sau in cel mai rau caz, ma citeste o mana de oameni!

Nu e un blog de stiri. Nu e nisat. E doar o pagina in care un om obisnuit isi mai asterne gandurile intr-un mod obisnuit, in momente ale vietii lui obisnuite. Oricat mi-ar placea sa cred altceva, nu sunt decat un om ca toti ceilalti! Si daca stau bine sa analizez postarile din ultimul an, scriu foarte mult (si bine?) in momentul in care am fluturasi prin stomac sau in momentele in care urasc. Ok, deci trairile intense stau la baza creatiei.

Acum 10 min am terminat o conversatie cu Sofi, matusa psiholog, care, printre altele, imi spune sa nu disper. Eu disper destul de des si se vede destul de putin, dar cea care ma stie de o viata ma cunoaste destul de bine. Da, se pare ca e o perioada foarte proasta pentru mine, deci ar trebui sa incep sa regurgitez aici trairile intense. Nu sunt genul care sa-si puna mot-a-mot gandurile pe blog, asa ca daca veti citi printre randuri si alegorii, va veti distra copios pe seama necazurilor, nazurilor si belelelor subsemnatei.

Asa ca, da! Cand dau problemele peste mine, imi omor nervii scriind, batand campii cu gratie (cum bine imi spunea profa de istorie!), facand haz de necaz, omorandu-mi picioarele prin cluburi sau injurand de mama focului...

Asa ca sa purcedem zic!

Fumurile!

Ce? Fumatul!
Cum? Pai, aprinzi tigara si tragi in piept. Eventual sa nu uiti sa si expiri!
Cand? 10-11 ani
De ce? Din prostie, necunostinta, anturaj... inocenta

A: Cristina ce mai face? Va mai certati?

M: Nu. Nu o poti aborda asa, doar o stii!

A: Da, o stiu!

M: In schimb i-am gasit tigari in buzunar, plus ca a prins-o C. fumant in curtea liceului. I-a dat o palma. M-a durut, dar eu una nu stiu cum sa o iau uneori.

A: Nu o certa. Vorbeste cu ea!

M: Da, dar pana la urma fumatul nu e cea mai mare problema din lume. Bine ca nu se drogheaza sau mai stiu eu ce!

A: Oricum, nu o certa. Ia-o usor! E varsta. Nu are cum sa devina dependenta acum, asa ca se prosteste. E curioasa!

M: Da! Oricum cred ca si tu fumezi!

A: (ras) Nu am bani de mancare si crezi ca as arde banii de pomana doar pentru adaptare sociala? Si oricum, stai tu linistita, ca portia de curiozitate mi-am luat-o! Am fumat intr-un moment in care nici nu te astepti. Mai stii cand eram mici si ramaneam acasa cu verisorii? Pai ne urcam in pod si fumam la greu! Numai Kent! Nu stiu de unde mama naibii scotea bani pentru Kent! Dar ne-am cumintit dupa un an si ceva cand era sa dam foc la casa!

M: (ras) O doamne!

A: Da, dar nu e nicio placere. Si oricum, majoritatea fetelor care fumeaza mi se par dizgratioase. Nu toate locuiesc la Hollywood si sunt Katherine Hepburn! Nu stiu cata placere au baietii sa sarute 2 buze cu gust de tahoarca!

Cam asa i-am dezvaluit eu mamei acum ceva timp ca am fumat. Si am fumat, sa nu credeti ca era o prosteala doar pentru ca aveam 10-11 ani. Era o prostie, dar noi nu ne prosteam.

Si sora mea are o varsta la care e atat de dispusa anturajului. Pe 1 decembrie face 18 ani! E majora! Eu am 22 si tot nu ma simt adult si major. Nu e fumatoare, ci doar pipaitoare, adica mai pipaie cate una din cand in cand! Macar de ar sti sa aleaga ce e mai bun pentru ea!

Ajungi intr-un moment in care vrei sa le lasi, dar nu mai poti, nu te lasa ele pe tine. Din stravezie placere devine un chin!

In ce te costumezi?

Mananc portocale si turta dulce!

Incep sa vad brazi si ghirlande peste tot pe unde intorc capul, asa ca se pare ca da, vine Craciunul. Intru si eu in spiritul lui in seara asta, mai mult fortat! Acum o luna si ceva am intrat in Bambo ca sa caut niste decoratiuni si am vazut primul stand amenajat pentru Craciun. Am iesit imediat din magazin! Oricum nu mai stiam ce voiam sa caut!

In seara asta am vazut persoane costumate pentru petreceri de Craciun! Ce inseamna sa vrei sa iti motivezi angajatii, le pregatesti petrecere de sarbatori...cu o luna si ceva inainte! Petrecerea noastra, a GRS-ului, e joia viitoare, fix cu o luna inainte de nastere! Suntem prematuri, asta e, dar mai bine prematuri decat avortoni!
Mirosul asta ma face sa ma gandesc la momentele acelea de prin anii `90 cand asteptam de la Mosu` portocale si ghete noi. Nu ma interesa altceva! Si tot timpul ma trezeam cu un brad impodobit de Mosu prin gaura cheii. Smecher mai era, trebuia sa sufle printr-un pai ca sa impodobeasca bradul si nu stiu cum de mereu reusea sa faca asta, cu toate ca eu eram cel mai curios juma-de-om care existase pana atunci!

In ceea ce priveste Craciunul 2010, trebuie sa iau cadou unei colege, sa mai rezist cateva zile intrebarilor de genul: In ce te costumezi?. M-a exasperat intrebarea asta de cand s-a anuntat oficial ca avem bal mascat. In sfarsit, am inceput numaratoarea inversa, inca 4 zile!
Iar acasa, acasa nu mai simt Craciunul! Dupa ce anul trecut l-am petrecut in pat cu o bunica grijulie langa mine care statea cu mana pe telefon ca sa sune la salvare, anul acesta cred ca o sa il petrec...cred ca nu o sa-l petrec deloc!

In schimb, noaptea asta a fost o noapte nebuna, nebuna de tot! Rezultatul: cateva ore de zbantuiala pe muzica buna, miroseam precum un manunchi de tigari aprinse si stinse (credeti-ma, put ingrozitor tigarile alea) si... am descoperit o prietena!!

Acum stau cu laptopul in brate si cu picioarele pe perete, poate, poate nu m-or mai durea in halul asta, ingurgitez mandarine (mda, nu erau portoale!) si ma gandesc ca vine Craciunul!

Se aude: Alina, gandesti prea mult! Baga-te la somn ca pana la Craciun, maine vine o zi de munca!

Bine, va povestesc maine de ce urasc fumatul, si asta pe cuvantul meu de fosta fumatoare! Iar Craciunul, sper sa treaca cat mai repede!

Corporatist de succes în zece paşi

(via e-mail de la Lory)
1. Te naşti într-un sat de pe lângă un oraş mai mare (Brăila sau Galaţi, de preferinţă). Satul vostru are şi o şosea. Tu nu stai la şosea. Acolo stau ăia înstăriţi. Tu nu eşti.


2. Creşti auzind-o pe maică-ta spunându-şi cât e de proastă că l-a luat pe tac-tu şi spunându-ţi că dacă nu înveţi ai să ajungi că el.


3. La şcoala din sat eşti primul. Maică-ta e mândră, vecinele invi dioase, taică-tău bea în cinstea ta.


4. Dai la liceu la oraş. Primul şoc cultural. Stai la o mătuşă. Domnişoară la 50 de ani. Pentru tine e zâna cea bună, pentru vecinii ei, „nebuna de la cinci“. Îţi petreci mare parte la baie. Veceul în casă te fascinează.


5. După primul an de liceu în care ai fost doar al cincilea din clasă şi maică-ta aproape că te renegase, te acomodezi şi te faci tocilar. Ţi se zice „Ţăranu“, fetele îţi vorbesc frumos doar când îţi cer tema, băieţii joacă fotbal cu ghiozdanul tău.


6. Ajungi la facultate. La Bucureşti. Al doilea şoc cultural. Maică-ta îţi trimite scrisoare că poate să moară liniştită. În aceeaşi scrisoare mă-ta mare zice că ea vrea să te vadă însurat şi că moare dup-aia. Stai la cămin şi te descurci cu mâncare de acasă ţinută la rece pe pervazul ferestrei. Şi aici eşti printre fruntaşi.


7. În ultimul an de facultate, te duci internship. Stai opt luni neplătit, după opt luni şeful biroului îţi zice: „Avem un post liber“. Accepţi chiar salariul minim pe economie. O suni pe maică-ta şi-i dai raportul. E atât de fericită încât, se gândeşte că, acum că te-ai realizat la Bucureşti, ar putea să-l lase pe tac-tu şi să vină să stea cu tine.


8. La job vii primul şi pleci ultimul. Lucrezi în weekend şi de acasă. Eşti ultra-obedient şi pupincurist. Colegii sunt scârbiţi de tine, şeful te place şi te exploatează. Îţi măreşte salariul. Poţi chiar să îi trimiţi şi maică-tii nişte bani.


9. Te însori cu cea mai frumoasă fată de la tine din sat. E şi ea venită la Bucureşti, dar nu a avut succesul tău. Faceţi nuntă în sat. Maică-ta plânge, bunică-ta nu moare, în schimb e mort de beat taică-tău.


10. Eşti avansat. Ceva directoraş. Ea e gravidă. Faci credit pentru casă şi maşină. Te aşteaptă 25 de ani de rate şi vacanţe în Turcia şi Grecia. Bunică-ta a murit, maică-ta vine la voi să vă crească plodul, taică-tău e tot la birt. Nu eşti fericit, dar eşti împlinit.

Auto-distrugere

As vrea sa jucati un joc! Nu trebuie sa va deplasati sau sa depuneti efort fizic! Ganditi-va cate persoane ati cunoscut pana acum care s-au auto-distrus! Pe care ati vrut sa le ajutati, dar care nu au vrut sa se ajute singure!

......

Nu stiu daca am eu o problema, dar am cunoscut 4 astfel de persoane. E mult? E putin? Si distrugerea e atat de naspa la ei incat nu mai au sanse sa isi revina.

Cum incepe totul? Pai vezi in acea persoana ceva. Tu vezi perspectiva, vezi ca are ceva de oferit sau ca e foarte buna la ceva. Ii spui! Trebuie sa constientizeze. Apoi o asiguri ca o vei sustine; Ii repeti asta de fiecare data cand ai ocazia pentru ca numai asa se poate asigura ca are ajutorul tau. Ii spui parerea ta, ii ceri parerea ei. Combinati parerile si iese un plan de care trebuie sa fie incantata.

Cautati scarile planului si incepeti sa le urcati incetisor, lent, una cate una. Radeti, plangeti, va suparati, va trece! O relatie in care nu apar conflictele nu e relatie (oricare ar fi ea). Important e nu sa nu apara conflicte, ci sa stii sa treci peste ele. In urcare se opreste, ii dai mana, se ridica. Se opreste iar. Ii dai umarul ca sa se sprijine. Se opreste iar si vrea sa fuga inapoi. Mai rau, te trage dupa ea. O tii, o tragi dupa tine. Faci chiar si pasi inapoi, dar la un moment dat te opresti. Au trecut luni? Poate ani?

Nu vrea sa urce! In sfarsit realizezi asta. Si culmea e ca tu esti mai trist si mai dezamagit decat ea. O lasi sa dea vina pe parinti, pe educatie, pe prieteni falsi, pe lipsa banilor. Apoi iti vezi de scara ta si inveti sa ii accepti pe cei din jur cu alegerile lor cu tot. Asta am invatat eu. Cand omul nu vrea, de ce ai vrea tu mai mult decat el? Sau poate stie el mai bine si e atat de bine acolo incat sa nu vrea sa isi paraseasca carapacea.

Se drogheaza? S-a lasat de scoala? Nu munceste? Isi distruge corpul si nu ii pasa? Vede lumea cu ochelari de cal? Isi reneaga copilul? Nu ii mai pasa pur si simplu?

De cele mai multe ori astfel de persoane sunt contagioase.

Ultimul mohican

...razboi, foamete, comunism, sa vina americanii, sa plece nenorocitii de rusii...

Revolutie? Mai degraba lovitura de stat! Ne-au fraierit, asta nu e democratie! Americanii ne-au mintit, nu au venit nici azi! Maica, nici nu ii mai astepta. Sunt doar o bijuterie frumos poleita! E doar nichel!

Ceasusescu, ne e foame..vrem pamant! Sotul meu a fost campion la echitatie, de ce nu o fi ramas in tarile nordice cand a avut ocazia? A vrut sa fie taranist, sa il respecte pe Ratiu.. A visat si el si a murit visand! Macar nu m-a lasat sa muncesc la CAP. Nu suporta! Stii fata mea ca daca ar vedea ce a ajuns de tara asta s-ar rasuci in mormant. Mai bine ca nu stie!
Pe tata l-au bagat in inchisoare pentru ca astepta americanii. Mereu spunea ca vor veni, ca trebuie sa vina, ca avem o tara importanta si ca daca i-au ajutat pe italieni ne ajuta si pe noi. Inca mai tin minte cum in momentul in care incepeau bombardamentele familia se impartea in doua tabere pentru a asigura supravietuirea. Mama pleca cu baietii, iar tata lua fetele. Fiecare echipa cu buncarul ei. Eu, sora mea si tata aveam ascunzatoarea in fundul gradinii, o groapa mare sapata in pamant, acoperita si mascata. Cum ne spunea, macar jumatate de familie sa supravietuiasca!

Stiti, in `41 era liniste si pace prin Moldova noastra. Numai in casa familiei Enache erau tipete. Se nastea ultimul mohican al familiei mele. Nu are plete, nu stie tehnici de lupta corp la corp si nu e un el, ci o ea. Stie sa se lupte doar cu viata si lupta bine.

O ea care a sperat in mai bine. Nu e nimic gresit sa speri in mai bine!
A jucat in copilarie „De-a v-ati ascunselea”. A jucat in zilele de duminica si de sarbatoare pentru ca in rest avea de munca in pepenarie, ducea canepa la putrezit in Siret, avea animale, fugea de soldati..
Si stie ca o sa se mai joace „De-a v-ati ascunselea”, stie si nu ii e frica. Dar vrea sa ne vada pe toti fericiti. Imi spune ca abia asteapta sa reusesc si eu. Si mie imi e frica!Ea pentru asta traieste, sa ne ajute pe noi. Dupa ce se va intampla?

Urasc faptul ca ultima data cand ne-am vazut i-am spus ca doar din respect pentru ea voi merge la Biserica cu inima deschisa. De ce urasc? Pentru ca astfel mi-am dat si eu seama ca se va juca „De-a v-ati ascunselea!” cu zambetul pe buze.

Versurile acestea erau un deliciu in anii de scoala, acum sunt precum sarea pe o rana sangeranda.

De-a v-ati-ascuns...


Dragii mei, o sa ma joc odata
Cu voi, de-a ceva ciudat.
Nu stiu cand o sa fie asta, tata,
Dar, hotarat, o sa ne jucam odata,
Odata, poate, dupa scapatat.


E un joc viclean de batrani
Cu copii, ca voi, cu fetite ca tine,
Joc de slugi si joc de stapani,
Joc de pasari, de flori, de cani,
Si fiecare il joaca bine.


Jocul incepe incet, ca un vant,
Eu o sa rad si o sa tac,
O sa ma culc la pamant.
O sa stau fara cuvant,
De pilda, langa copac.


Asa este jocul.
Il joci in doi, in trei,
Il joci in cate cati vrei.
Arde-l-ar focul.



Viata e grea, dar frumoasa.. foarte frumoasa si se termina urat! Ah, si sa nu imi purtati doliu. Doliul il ai in suflet. Si sa va distrati mama, sa va distrati!

Dialogul surzilor

De cand nu am mai vorbit cu adevarat? Oare cat timp a trecut? Am vorbit vreodata cu adevarat?
Primul lucru invatat in facultate a fost acela ca cel mai important pas in procesul de comunicare e ascultarea! Am uitat!

Scuze pentru ca nu te-am ascultat pana acum, cu toate ca tu imi turui intr-una de atat de mult timp! Ma uit ca atat de multe persoane discuta in jurul nostru! Ii vad gesticuland si le citesc mimica! Ei vorbesc, dar noi doar mimam conversatia!

Am uitat sa te ascult in momentul in care tu ai inceput sa ma auzi, dar nu sa ma asculti. Nu am probleme cu auzul, nu ai probleme cu auzul, doar ca e si el selectiv. Sper!

Ma auzi, dar nu ma asculti! Te aud, dar clar nu te ascult! Spui „Te iubesc!” si primesti ca raspuns „Si eu!”...

„Si tu ce?”
„Si eu...te iubesc?”

Hm.. nu mai stiu sa aud, nu mai stiu nici sa iubesc.. Nici macar sa mint ca iubesc! Lasa ca doar iubirea e o chestie chimica! Stim noi, hormonii si substantele din corpul nostru. Dar mai e si o chestie fizica, actiune si reactiune. Daca spui „Te iubesc!”, reactinea e „Si eu (te iubesc)!” Importante sunt celelalte elemente chimice care acum lipsesc din ecuatie: respect, sustinere reciproca, incredere si comunicare...

Dar nu m-ai ascultat si nici eu pe tine..e clar! Ne-am dorit mereu sa surzim la astfel de chestii si in sfarsit ne-a reusit!

Si numai de-al dracului nu o sa invat limbajul semnelor asa cum au invatat cuplurile alea de care radeam si care nu se mai asculta oricum de ani de zile, sau semnele pe care le folosesc politicienii in dialogul lor de persoane cu dizabilitati! Nu se merita!

Ini mini mani mo...

M-am trezit! M-au trezit de fapt! Trebuie sa stau de paza! E ziua pe care o uraste sau o adora orice student din provincie, ziua in care se cazeaza la camin.

Imi aduc aminte si acum durerea pe care o simteam in maini si in spate in ziua in care mi-am adus primele lucruri la camin. Am venit cu trenul toata noaptea, aveam 2 valize si un rucsac, le-am carat pe un drum industrial, l-am intalnit pentru prima data pe renumitul Maximilianus Maximus in regatul sau de tutun, l-am injurat pentru prima data, mi-am primit camera, am gasit in ea deja doua colege. Pe una nu am placut-o, pe cealalta am placut-o foarte mult. La scurt timp dupa s-au inversat rolurile. Mda, aparentele inseala.

Acum, proaspat trezita, imbaiata, am cana mea cu fata zambareata din care imi sorb cafeaua si astept. Mai devreme era mult prea liniste in jur pentru aceasta zi mareata, dar jos, holul din fata tronului lui Maximilianus era arhi-plin. Aud roti de troler pe hol, copii razand, voci groase, probabil de parinti, intreband „Aici e 106?”, „Nu doamna, e vis-a-vis!”. Imi vad doi colegi razand si agresand un frigider pe hol. E intr-o rână. Frigiderul. Il muta. „Mai e bun de ceva?” „E perfect!”

Da, aici totul e perfect cand nu il ai!

Se aud ciocanituri in usa, nu e la noi! In momentul asta, in multimea deloc ad-hoc de la parter e si viitoarea colega de camera. Sau poate urca scarile! Sau poate e in Gara de Nord cu bagajele, sau si mai rau, poate trage pe Biharia de valizele ei, indurand ploaia marunta de afara! Acum am vazut si eu ca ploua!

Lory ma intreaba din 5 in 5 minute „Ce mai e nou?” Ii raspund: „Fac orez cu legume!”. Probabil in mintea ei e ceva de genul: „Femeie nebuna, eu fierb aici la munca si tu faci orez! Esti prea calma, in pana mea!”

Bate iar cineva la usa...Ini mini mani mo, in 108 sunt io!

Supusii lui Hipocrat

Acum cateva saptamani am ajuns in mainile medicilor. Iarasi! Daca de-a lungul ultimelor luni au fost dermatologi, ORL-isti, generalisti, acum am ajuns la oftalmolog, prima mea iubire. Am beneficiat de atentia oftalmologilor inainte sa mi se faca vaccinurile copilariei, asa ca imi sunt dragi. Operatiile lor mi-au schimbat modul de a vedea lumea si modul lumii de a ma privi. La propriu!

Si dupa ce declaram despre dermatologul meu ca e singurul doctor in care am incredere totala (da, nici eu nu as fi crezut sa iasa vreodata asa ceva din gura mea), am descoperit ca stimez un alt doctor. Dar am descoperit asta dupa 19 ani.

Este chirurgul copilariei mele, cel care m-a speriat cu barba lui, cel care avea accent moldovenesc la „Sfantul Spiridon” in Iasi, cel care avea vocea groasa, cel care m-a speriat cu lumina ce o avea pe frunte cand m-am trezit pe masa de operatie si cel care in momentul in care eram bandajata total si nu mai puteam sa ma sperii de barba de calugar sau statura impozanta, m-a cucerit cu vocea sa blanda si m-a facut sa imi ador perechea de „aragaz” pe care am purtat-o in copilarie.
Nu imi mai aminteam de el. Nu imi mai amintesc nici macar numele lui, dar vizita de acum cateva saptamani, cand noul doctor nu se mai oprea din laude cu privire la operatiile mele reusite m-a facut sa imi dau seama ca am fost un copil norocos sa cunosc acel doctor cu barba si cu voce calda. Si nerecunoscatoare sa il uit!

Minunile din dulap!

Strangem lucruri, pastram amintiri, avem cufere, cutii, cutiute, plicuri, jurnale, maimutoaie de plus... Strangem orice ni se pare ca se cuvine a ne aminti momentele frumoase.

Imi golesc incet, incet dulapul si o fac cu o oarecare sfintenie, lucrez precum un arheolog pe un sit. Descopar un sac de rafie cu multe poze, funde, cadouri primite si cadouri ce vor fi daruite, flecurile pantofilor tocite la ultima purtare, bucati de stofa vesele, dantela... Uite, asta am purtat la petrecerea de Craciun din 2007 si asta cand am facut 20 de ani. Un tricou cu un pinguin de la 22 de ani si o bluza colorata de la bauta de la 21 de ani. Asta e bluza purtata la primul sarut, pe cealalta am purtat-o la despartire. Rochia roz ma reprezinta in momentele in care sunt o scorpie, iar cea primita la 20 de ani o port cand sunt trista. Fusta rosie o port cand vreau sa ma razbun, iar tenisii cu flori cand vreau sa dau suturi in fund!

Si totusi, in colt e un mic cufaras din lemn pe care sunt gravate cateva flori. Acea cutiuta ascunde viata mea. E atat de mica incat ma face sa ma gandesc la cat de mica e si viata mea. O deschid cu sfiala si scot totul. Imi fac curatenie in viata!
Acest ultim raid prin dulap m-a facut sa descopar cufarasul de bijuterii, unele de calitate, altele simple bucati de tinichea, dar toate pastrate cu un scop. Fiecare in parte are povestea ei.

Am un colier din rondele mici de nuca de cocos, piper, si multe alte seminte frumos colorate, am primul set din lemn primit la 18 ani de la colegi, am primii cercei hand made cumparati din banii de mancare in primul an de facultate, am primul pandativ cumparat de mama si care imi poarta noroc, am bijuteriile minunate de la colegele de camera, inelele din San Marino, cerceii pe care mi-a zis buni ca mi-i arunca daca ma vede cu ei la ureche (:D), pandativul care a legat prietenia cu blondina mea preferata in liceu. Am pana si singura bijuterie de la tatal meu, un lant super finut care a fost al mamei mele.
Ghinionul lui ca nu port aur galben, dar il tin pentru ca la un moment dat s-ar putea sa fie singura amintire de la el!

In cufarul meu stau ascunse, categorisite, amintirile mele.

Iar acum, in cosul meu de gunoi, alaturi de niste coji de cartofi, troneaza bijuterii. Am aruncat tot ce nu mai avea valoare pentru mine! Zac imprastiate pe cojile de cartofi litere din argint, inele, lanturi, bratari. Oricum erau luate din banii mei pentru a compensa lipsa lui de implicare. Am pastrat doar acea bratara din aur galben (iac!) pe care mi-a adus-o dupa acea cearta din martie cand se gandise ca se merita sa ma mangaie cu o palma! Nu o sa o port in veci, nu valoreaza nimic pentru ca e de 10K, la un moment dat am vrut sa o vand si sa imi cumpar un buchet de flori frumos, dar nu valoreaza nici cat un buchet de flori. De ce o pastrez? E amintirea inceputului sfarsitului! Dulce amintire!

Le-am aranjat pe restul in cutii si cutiute, am pus deasupra cerceii si bratarile mele vesele, am adaugat esarfele si ma uit la haine.

Observ ca intotdeauna am in dulap o rochie stilata pentru petrecere si o alta pentru inmormantare!
Cate minuni ascunde dulapul unei fete!

Ne asteapta o cutremurare

Sunt din Vrancea.
Sunt obisnuita sa se mai simta cate un cutremur! Cand eram mica si buni ma trezea din somn pentru ca e cutremur, ma intorceam pe partea cealalta si adormeam la loc. In liceu, cand se miscau in timpul unui cutremur obiectele din laboratorul de chimie unde am invatat timp de 4 ani, ne busea rasul. Pentru noi, micile cutremure erau ca un banc slabut!

In schimb, in ceea ce priveste pregatirea in caz de urgenta, sa stiti ca asta nu e luata in gluma. Tin minte si acum simularile pentru catastrofa si fuga pe strada principala, stiu inca cum se foloseste un extinctor, ce tip si in functie de sursa focului, in asa fel incat sa nu inrautatesc treaba. Stiu sa dau primul ajutor si in caz de incendiu stiu unde sa stau pentru a imi oferi un minim de siguranta.
Imi aduc aminte ca in momentul in care am intrat in facultate am zis, „Hm, asa nu se darama, uite ce ziduri, a fost a Securitatii, asa ca as vrea sa fiu aici in caz de cutremur mare!”

Asa cum cei care stau in Constanta stiu sa inoate, eu stiu cam cu ce se mananca cutremurele.

Vad in ziare ca se anunta un cutremur de mare magnitudine cu sursa in „zona Vrancea”, si de data asa nu il mai anunta ai nostri, ci vecinii, oamenii de stiinta ai Institutului de Geofizica din Kiev. Ei si-au evaluat eventualele zone afectate si au anuntat ca in special locuitorii Crimeii vor avea de suferit.

La noi, in afara de binecunoscutele buline, ce se face? Stim ce sa facem in Bucuresti in caz de dezastru? Fac fata spitalele? Dar traficul?
Stiti si voi raspunsul!

Am mai vazut comentarii cum ca e o sperietura pentru cei care trebuie sa isi faca asigurarea obligatorie a locuintei, dar nu sunt de acord cu aceasta idee. Nu iti trebuie amenintare penru a te asigura, ci direct un cutremur mare. Asa suntem noi. Degeaba ne ameninti daca nu ne si arati ce am putea pati!

In rest, „cutremurata” de mine va trimite pe la sursa .


Sa va tineti bine cand ne-om cutremura!

Joc de oameni mari!

Din primele zile de viata ne jucam cu propriile manute, ne descoperim pe noi si universul ce ne inconjoara. Copilaria ne e intesata de jocuri si joculete menite a ne invata sa respectam unele reguli si sa ne integram social, mai intai la nivel micro si apoi la nivel macro social. Culmea e ca ne gandim ca odata ce crestem nu ne mai jucam. Ei nu! Ne jucam!

Ne jucam poate mai mult decat atunci cand eram mici. Inventam jocuri noi sau ne jucam dupa jocuri si reguli vechi. Ne jucam de-a seductia, de-a studentii, de-a oamenii mari, de-a flirtul, de-a casnicia, de-a angajatul sau seful. Ne jucam indiferent de mediu si rol!

Vorbim astazi despre jocul de-a flirtul! De ce? Pentru ca e prezent in viata noastra mereu, avem innascute tehnicile de flirt. Nu e nimic gresit, ci chiar folositor si constructiv, plus ca il practicam cu totii.

Dar foarte important e ca totul sa ramana la nivelul unui joc. In momentul in care aceasta regula este incalcata si jocul ia alte forme, te parlesti! Sunt unele persoane cu care e bine doar sa flirtezi si atat, iar altele cu care nu e bine sa flirtezi, ci doar sa te iubesti. Don`t mix them! Nu e corect fata de interlocutor si nici fata de voi!

Nu trebuie sa vezi aceste lucruri decat ca fiind o modalitate de divertisment, de a-ti testa propriile tehnici si arme, sa vezi daca inca mai poti. Si cand ai iesit din joc, lasi totul acolo. Nu aduci jocul in viata personala si nici viata personala in acest joc. In special in momentul in care viata ta personala implica un partener/a.

Dar mai sunt persoane care incalca aceste reguli, ca nah, cica sunt facute pentru a fi incalcate. Si ce se intampla? Unii si iubesc si flirteaza (dar nu pentru mult timp), astfel zamislindu-se uneori relatiile extraconjugale. Dar mai sunt altii care nici nu iubesc, nici nu flirteaza, nestiind nici ei de fapt ce fac!

In ceea ce ma priveste, am flirtat si am lasat totul afara, am iubit si am tinut totul in terenul de joc, am iubit si am si flirtat cu aceasi persoana, iar de ceva vreme nici nu iubesc, nici nu flirtez!
Dar acum ma intorc la flirtul care ramane in afara relatiei, e mai corect si mai placut asa, zic eu! Cel putin asa a rezultat din propria-mi cercetare empirica!

Intre tragedie si comedie!

Intre tragedii si comedii suntem noi, mai precis, viata noastra!

Cand esti la gradinita, la petrecerea de Craciun si te asezi in poala lui Mosu, dar il tragi de barba si vezi ca e baiatul educatoarei, ai cam prima tragedie adevarata din viata ta. Jur! Eu am plans saptamani intregi cand am aflat ca Mosul nu exista. Dupa cativa anisori, repetandu-se povestea cu surioara mea mai mica, mi s-a parut intreg episodul o tragi-comedie, iar acum clar este o comedie neaosa!

A doua tragedie din viata o ai in momentul in care iti dai seama ca parintii tai nu au puteri speciale, nu sunt cei mai puternici oameni din lume, sau cand vrei sa te faci mare, mare ca mama ta, sa iti dai seama ca mama ta are doar 1,54 in inaltime.

Mai sunt tragediile din scoala, alea cu note, profesori, colegi rautaciosi si prieteni adevarati a caror falsitate e poleita cu o bruma de amicitie. Dupa urmeaza cele cu prima iubire, cele cu prima despartire, cele cu primul deces la care esti constient de ce inseamna acest lucru, cele cu primele greseli a caror repercursiuni te pun la pamant!

Mai sunt apoi tragediile naturale, dar pe alea noi nici nu le prea bagam in seama. Mai importante sunt tragediile noastre interioare, ca nu poti sa obtii o viza, sau ca nu poti sa iubesti, sau ca iubesti prea mult! Sau tragedie si mai mare, de ce devii insensibil!
Da-o naibii de calota glaciara si de iarna glaciara, da-l incolo de petrol de la BP, ce imi pasa mie de fauna si flora distrusa? Ce superficiala sunt in miopia mea!

Uite asa imi dau seama ca tot ce patim negativ in viata ni se pare o tragedie, tragedie personala si irevocabila, apoi se transforma in tragi-comedie, pentru ca peste ani sa devina o comedie de 2 bani! In tot acest timp suntem prea preocupati de tragediile noastre false si nu avem ochi si pentru tragediile din jurul nostru!

Ar trebui sa mai deschidem ochii din cand in cand, iar in ceea ce priveste renumitele tragedii personale, sa le luam la misto de cand le ginim aparitia!

Maturatori de vise!

Asfalt jegos in Piata Charles de Gaulle. Numele asta pompos al pietei nu merita asfaltul ala. Zic, hai sa il mai colorez eu cu niste vise. Am atatea incat sa va dau voua tuturor, si sa imi mai ramana si mie pentru o viata intreaga!

Si le intind pe jos cu aceasi sfiala pe care o au anticarii de carti! Unul..doi, trei..
Sunt visele mele si sunt deja folosite, dar inca foarte folositoare!

Le asez dupa marime, vechime, valoare, culoare...Sa se asorteze, ce mama ma-sii, sa ia ochii la client! Mai e un nene ce si-a pus langa mine pe jos 2 vise. Ma uit la concurenta! Sunt lider de piata deocamdata! Desenez niste ingeri in jur, poate poate or prinde si ei viata si vor incepe sa zboare. Nu, ingerii de creta nu zboara! Sau poate e creta mea de vina pentru ca o tin prin buzunare de prea mult timp, de pe vremea copilariei mele incipiente!

Nu e nimeni pe strada. Cui sa ii vand visele mele? Strig: „Viiiiise veeechi vindeeeem!”
Poate cineva are nevoie de ele si ma aude. Strig iar, dar de data asta asortez o intonatie mai potrivita.
Trec doi tipi pe strada, se uita, zambesc si imi spun „Don`soara, cred ca sunt cam scumpe si greu de indeplinit! Nu suntem filantropi si sa le luam doar pentru a le tine pe pereti si a ne minuna de creatie, nu se merita!”
„Bine, bine, dar eu nu sunt saraca, deci nu trebuie sa faceti acte de caritate cu mine. Eu le dau pe degeaba celor care au nevoie de ele! Vreau in schimb promisiunea ca se vor indeplini!”
„Le avem noi pe ale noastre si nu le putem implini, nu mai avem nevoie si de visele tale!”

Strig iar. Pornesc tasnitoarele care uda florile din rond. Vad cum se apropie masina care spala strada. Ma ocoleste! Dupa se ivesc si maturatorii. Aduna farame de vise de pe asfalt. Asta era jegul ala pe care il vazusem eu mai devreme. Le aduna in gramezi, vad vise de copii, de batrani, vad ceva si de oameni mari, dar si vise de prost gust! Oare asa sunt si ale mele?

Le aduna cu lopetile si le arunca in tomberon. Se regrupeaza armata si se indreapta amenintator catre taraba mea. Nici nu pot sa ma misc. „Am autorizatie, ce aveti cu mine?”

Si le matura.. Imi vad visele facute tandari si adunate in gramezi, apoi aud sunetul metalic al lopetilor ce se chinuie sa le ridice greutatea in tomberon!

S-au dus dracu toate! Mi-a luat si inima foc pentru ca e din hartie si se aprinde foarte repede. Stati 2 minute si va trece aceasta vapaie. Nu mai am vise! Poate e adevarat ca esti mai bogat atunci cand nu mai ai nimic!

Acum schimb strategia! Strig : Vise vechi cumparaaaaam!

Baietii sunt niste domnisoare!

Fete costumate in baieti, asta sunt domnii si don`sorii din ziua de azi.

A trecut foarte mult timp de cand nu am mai vazut un barbat in adevaratul sens al cuvantului, care sa aiba caracter si personalitate puternica, care sa fie capabil sa se descurce in situatii dificile si sa reuseasca totodata sa zambeasca si sa fie sarmant. Iar printre cei de varsta noastra pot afirma ca sunt foarte putini.

Cred ca tot noi femeile suntem de vina. Ii acuzam mereu ca sunt insensibili si i-am determinat sa se schimbe. Se penseaza, sunt mai delicati, isi fac unghiile, se dau cu crema de fata sau cu fond de ten. Ba chiar am intalnit baieti care sa planga mai mult decat cele mai plangacioase prietene ale mele.

Dragii mei, nu luati atat de in serios sfaturile astea cu sensibilitatea. Ok, nu trebuie sa fiti brute, dar daca deveniti niste fetite, noi la ce sa va mai folosim? Ca suntem noi destul de femei si ne ajunge, nu mai vrem alaturi de noi tot o femeie.

..Avem nevoie de o strangere de mana ferma la incheierea unui contract, avem nevoie sa ne oferiti ideea de putere si de ocrotire, sa stim ca faceti sport si sa nu aveti micile sunculite pe la burta de la stat, ci de la bere si mancare picanta.

Vrem sa va auzim uneori injurand fara sa va cereti scuze, vrem sa conduceti masina ferm, sa stiti sa oferiti ajutor, nu sa cereti voi ajutorul, sa va fumati tigara cu masculinitate si nu cu degetul mic ridicat, sa faceti glume porcoase la iesirile comune si sa flirtati. Sa aveti tupeul si inteligenta sa deschideti un subiect de discutie cu o persoana necunoscuta.

Sa va impuneti punctul de vedere si sa nu spuneti mereu "Da draga, cum vrei tu!". Pe bune, vrem barbati, nu fetite in pantaloni de barbati. Ce ar fi daca v-ati asuma raspunderile si ati invata sa faceti alegeri in viata, nu sa fugiti ca niste lasi? Cum zice Sting, A gentelman will walk, but never run!

Nu cadeti in extreme, nici cu degetul ridicat cand va fumati tigara, cu scuze si delicatesuri, dar nici cu misoginism, regurgitari meschine sau mirosuri pestilentioase.

Fiti barbati adevarati, niste gentelmeni, pentru ca eu una m-am cam saturat de fake-uri.

Caut iubita!

Nu ma pricep la matrimoniale, nu fac lipeli, ma amuza unii baieti, dar pe baiatul asta tare vreau sa-l ajut.

Lasand la o parte mistourile, daca il vreti, luati-l.



Ps: L-am admirat pentru curaj. Jur! Ori are foarte mult curaj, ori foarte multa nebunie!

Dragii mei, suntem cobai!

Daca mai mereu am fost moneda de schimb pentru celelalte puteri, acum suntem cobai pentru proprii nostrii alesi. Si culmea e ca acum nu ma refer la Presedinte sau ministrii, ci la membrii opozitiei, care indirect, sunt tot alesii nostrii. Nealegandu-i la „inaltele” functii i-am ales in fruncea Opozitiei.

Citesc astazi in ziare cum ca dragii de ei - PNL, PSD si PC - s-au strans, si-au dat mana, s-au pupat, si au vorbit nitel despre situatia tarisoarei noastre dragi si despre cumplitele greutati prin care trec oamenii de rand si economia noastra, infloritoare, dar care lipseste cu desavarsire.

Aplaud in sinea mea cu miscari de foca. Bravo! In sfarsit se misca si ei. Fac compromisuri, trec peste ideologie si interese. Macar declara ca se gandesc la oameni. Vad mai apoi ca au luat niste decizii foarte interesante cand s-au strans la pupatoare azi. Vor sa depuna o motiune de cenzura prin care sa remanieze Guvernul (stiti voi, ca un proiect de lege, dar mai putin stufos care sa fie supus votului in Parlament). Apoi, dupa ce il dezlipesc pe pitic si pe ai lui de pe scaunele tapitate sa numeasca altii care sa le ia locul si sa ne scoata din cacatul asta in care plutim. Sper sa nu fie vitanjatori (aia de pe vitanja), ci niste tehnocrati nepatati.

Si zic, foarte bine! Sa vedem ce o sa iasa! Daca in 1996 ne-a scos guvernul Isarescu din belele in acelasi stil, sigur merge si acum. Intre noi fie vorba, nu cred ca de data asta se mai baga saracu Isarescu. I-a ajuns atata politica atunci si se jurase ca nu mai intra in ale sale mendre ever.

Citesc mai departe. Vad declaratiile lui Antonesc, ale lui Ponta, ale lui Daniel Constantin (asta e de la PC - habar nu aveam). Vad cum fiecare isi transmite mesajul, cum fiecare isi vede si interesul, cum unii se pricep sa ridice moralul national. Si apoi soc!

Se vrea iesirea la atac impotriva presedintelui in primavara. Acum am inteles. Au anuntat ca vor sa atace Guvernul acum cand imaginea lui e la pamant. Acest anunt e ca o gura de aer pentru populatie, care are acum o alternativa, care isi permite sa urasca si sa acuze actuala conducere si mai violent, nah, are cine sa ii ia locul. Dar mai urat e faptul ca vor sa ne foloseasca pe post de cobai. Vor sa ne lase sa ne chinuim pana la primavara, sa nu avem cu ce sa ne platim intretinerea la iarna, sa nu avem cu ce sa ne luam medicamentele de gripa si sa mai si asisma la o cearta permanenta intre Presedintie si Guvern pe tot parcursul iernii.

Scopul este unul foarte simplu. Dupa toate prin cate vom trece pana la primavara sa ajungem sa adunam atata ura incat sa iesim si in strada impotriva lui Base, astfel jucand dupa itele maiestrilor papusari din Opozitie.
Si uite asa nu suntem decat niste papusi bine dresate in mainile Opozitiei. Sunt de acord ca trebuie o schimbare, apogeul crizei a trecut asa ca momentul de schimbare e propice, dar nu asa, nu calcand pe cadavre pana la primavara.

De data asta SCOPUL NU SCUZA MIJLOACELE! Mi se face scarba! Iau un Orbit, poate ma ajuta sa scap de gustul asta amar!


Later edit: Pentru prima data imi place raspunsul lui Boc la toata sarada asta: „Remanierea se face, nu se discuta!”

Multumesc Jon de precizare.

Imi permit...

... unul dintre cele mai importante lucruri care exista!

Nu imi permit o casa a mea, nu imi permit nicio chirie acum...nu imi permit sa ies in cluburi si sa ma imbrac in toale de firma, nu imi permit uneori sa mananc sanatos... Asta ca sa nu imi aduc aminte ca am momente in care nu imi permit sa mananc efectiv! Nu imi permit sa ma gandesc macar la un concediu la mare anul asta! Nu imi permit multe!

Si cu toate acestea, imi permit sa gresesc! Este un sentiment minunat sa stiu ca sunt inca la varsta la care imi permit sa o dau in bara! Imi permit chiar sa o dau in bara rau de tot, pentru ca stiu ca am timp, energie si ambitie sa ma ridic repede de jos si sa fac cale intoarsa.
Sa dau cu capul de sus si de jos! Asa mi se zicea cand eram mica. Sa imi fac propriile cucuie si vanatai, sa am semne si sa reusesc sa ma intorc. Sa ma mandresc cu cicatricele mele pentru ca ele imi aduc aminte unde am ajuns!

Numai daca gresesc stiu sa fac diferenta intre bine si rau, intre bine si mai bine, intre corect si gresit!

Pot sa o iau pe un drum, sa il batatoresc, sa merg pe el in sus si in jos, sa ii invat damburile si gropile si sa descopar ca nu e drumul pe care ar fi trebuit sa o iau. Si atunci foarte simplu, sa ma intorc si sa o iau pe alt drum. Sa ma intorc la ultima intersectie prin care am trecut si sa fac: Ini mini mani mo!

...si sa ma intorc...

Cat de misto e sentimentul asta! Singurele mele averi sunt puterea de a visa, ambitia, iubirea, rezistenta si libertatea de a gresi!

Mama, cat de bogata sunt! Sunt cea mai bogata persoana din lume!

Vrei sa fim prieteni?

De cand nu ati mai auzit asta?

Eu nu o mai auzisem de prin clasa a 7-a de cand cu istorisirea primului sarut! Asta pana in seara asta. Si am simtit aceasi emotie din clasele mici sau de la gradinita cand mai venea cate un juma` de om, te lua de mana si iti spunea „Vrei sa fim prieteni?”.

Din gluma in gluma si din poveste in poveste am ajuns sa discutam la munca despre copilarie. Si vorbeam despre generatii si despre copiii de astazi. Si brusc, un coleg ma intreaba: De cand nu ai mai auzit „Vrei sa fii prietena mea?” sau „Vrei sa fim prieteni?”. Cum spunea el, aceste cuvinte care faceau sa te doara buzele pana le rosteai. Iti muscai buzele pe rand; cand pe cea de jos, cand pe cea de sus, te balbaiai, te uitai in pamant, mai ridicai ochii, iar iti mai muscai buzele pana la un moment dat cand, victorios, se auzea un: „Vrei sa fii prietena mea?”

Acum e altfel. Iti cere prietenia pe mess. Nici nu trebuie sa il mai doara buzele. Sau si mai simplu. Iti cere numarul de telefon sau contul de Facebook. Va dati primul pupic pe messenger si vorbiti deocheat de la prima discutie. Va dati web-ul pentru a va arata camera, dotarile din camera si dotarile de la purtator.

Nu mai vine sa te strige la poarta sau la geam, ci iti da un Buzz sau un bip. Ii arati ca il placi si ii dai comentarii dragute la profil sau la poze. Am 22 de ani, dar vreau sa mai simt durerea aia de pe buze. Mi se pare ca are farmec. In stilul asta, nepotii mei vor ajunge la un anumit punct in care se vor reproduce virtual.

Sunt eu nebuna cand ma gandesc la pierderile pe care le sufera astia micii?

Dor de Costica!

In acest moment am pe fata un zambet tamp. O sa imi fie foarte dor de Costica.

Contrar aparentelor, Costica nu exista ca persoana fizica. El nu este o persoana, ci o stare, un sentiment. Costica este suma prieteniei, a studentiei petrecute in camin, a glumelor, a insomniilor, a portiilor nocturne de ras.

Prin anul I de facultate cand am ascultat pentru prima data Costica, dormi? ii dadeam o alta insemnatate. Acum stiu bine ca au un alt inteles aceste cuvinte: „Costica, dormi?”

Au reprezentat modul in care s-a consolidat prietenia cu cele doua colege de camera. Cand ne bagam in pat, stingeam becurile si daca una dintre noi nu avea somn (de obicei eu), striga catre celelalte: „Costica, dormi?” Si astfel incepeam sa spunem glume si sa mai radem pret de ceva timp. Eventual ne dadeam jos din pat, aprindeam becul si mancam ciocolata.

Era ceva foarte simplu si totusi ne-a legat foarte mult. In nebunia din ultimele luni, fie nebunia proprie, fie a lor, cadeam late de oboseala si chiar uitasem de Costica. Asta pana aseara, cand Lory nu avea somn si dupa cateva minute de tacere spune tare: Costica, dormi?

Raspund: Nu!

Radem putin de situatie si adormim cu zambetul pe buze. O sa-mi fie dor de Costica si de zambetele produse de el. O sa-mi fie dor de camin si de prieteni, de lucrurile la comun si petrecerile in picioarele goale, de bataile cu frisca, apa sau zapada. O sa imi fie dor!...

Maimuta de la Zoo

Nu se poate lauda cu titlul de Miss sau cu cel de rege al junglei, nu are teritoriu, instinctele i-au fost reduse, unghiile ii sunt taiate. Face multe jonglerii ca sa isi castige „painea” si disimuleaza foarte bine. Are paraziti, blana, muschi, siretenie, optional un cur rosu acoperit de un pampers.

Faceti cunostinta cu maimuta de la Zoo.



E inconjurata de surate (numarul este variabil), a ajuns sa faca sexica sub ochii tuturor, sa nasca cu ajutorul medicilor, sa i se puna perfuzii si sa aiba controale medicale. Uneori este supusa testelor medicale, dar pe ea a uitat sa o intrebe lumea daca ii place acul din partea dorsala.

Vrea...pai ce vrea. Vrea altceva. Vrea sa fuga, vrea sa isi dezvolte forta atat de mult incat sa rupa barele alea nenorocite de care trage tot timpul. Zbiara, se agita, tipa, loveste, zgarie si cei din jur se amuza. Are un univers limitat si nu poate uita ca s-a nascut in salbaticie.

Vede luna printre zabrele. Isi chinuie creierasul si incearca sa isi dea seama ce delicte a comis pentru a merita asa ceva. Se jura ca nu a facut decat maimutarii specifice. Singura greseala, pacatul stramosesc al neamului ei e ca a permis evolutia unor surate din alta specie. Cu cat s-au facut mai mari si le pica blana, cu atat s-au facut mai rele. Mama ma-sii de treaba, asta e! Faptul ca au chelit pe corp le-a mahnit atat de tare incat se razbuna pe cele care au blana inca.

E trista si sta atarnata in coada. Stie ca lumea e cu susul in jos si poate daca se mai uita si ea din pozitia asta o va vedea asa cum trebuie sa fie. Dar nu, e o iluzie optica. E cu susul in jos oricum te-ai uita la ea.

Trage de zabrele, zbiara, urla... si se deschide usa. Ea tace. Poate pleca! Poate evada! Sta in prag. Se uita. Vede ramuri de copaci, pasari libere, simte vantul zbarlindu-i blana. Simte iz de libertate. Da sa iasa dar se opreste. Se intoarce si se aseaza in coltul ei din cusca aceea mare. Se intoace cu spatele la usa si isi vede de deparazitare. Usa s-a inchis! Maimutei ii e frica de ceea ce isi doreste.

Pentru noi, maimutele aflate in aceasta mare Gradina Zoologica, pentru toti aceia care vor altceva si nu au curajul sa treaca pragul!

L-am inventat pe Dumnezeu?

De mult ma gandesc la acest lucru, daca nu cumva Dumnezeu a fost inventat de niste oameni destepti la vremea lor care aveau nevoie ce acel „ceva” prin care sa-si exercite puterea.

Cei care ma cunosc stiu ca sunt mai pragmatica. Nu sunt genul de persoana care sa intre in biserica si sa faca matanii, cruci imense si sa pupe pe rand toate icoanele pupate initial de alte sute de persoane. Nu sunt nici genul care sa isi faca cruci smerite atunci cand trece pe langa o biserica. Credinta o ai in suflet si nu pentru a le demonstra celor din jur cat de bine stai cu articulatiile mainii si cu capacitatea ta de a-ti uni trei degete. Acum multi ma vor injura. Printre acestia chiar si persoane dragi si apropiate.

Daca ma gandesc in momentul in care trec pe langa o biserica la existenta unei entitati supreme si nu imi fac semnul crucii inseamna ca sunt mai putin credincioasa? Well, poate ca asa e. Uneori stau si ma intreb daca nu sunt cumva la limita dintre credinta si ateism. Dar nu, nu sunt ateu pentru ca eu cred in „CEVA”, care impreuna cu stiinta guverneaza lumea. Insa, intre Darwin cu maimutele sale si „cuvantul Lui Dumnezeu” scris in Biblie de...oameni, cred in evolutia maimutelor.

De ce spuneam ca pe Dumnezeu l-am inventat ca sa avem in numele cui conduce? Pai nu cumva de la vraci si pana la regi, toti erau trimisii zeilor, a Soarelui, etc sau a Lui Dumnezeu pe Pamant, toti guvernau populatia, impuneau biruri, dadeau verdicte de judecata in Numele Lui. A fost foarte simplu pentru conducatori, pana Biserica a preluat controlul si preotii au devenit mai bogati decat insusi regele (vezi Cavalerii Templieri). Si oricine era impotriva era un eretic. Frumos zis! Nu esti de acord cu noi si nu marturisesti ceva ce nu ai facut, well, arzi pe rug. Iar otomanii si cate au patimit de pe urma cruciadelor insangerate duse in numele credintei, doar cu scopul de a jefui si viola. Si sa nu fiu inteleasa gresit. Cand ma refer la Dumnezeu ma refer si la Allah (care in traducere inseamna tot „Dumnezeu”; nu suntem atat de diferiti de religia musulmana pe cat suntem indoctrinati a fi).

Astazi in afara domeniilor destul de vaste si a bogatiilor pe care le mai detin Bisericile, fie ea catolica sau ortodoxa, a mai ramas vesnicul juramant pe Biblie la instalarea in functii a demnitarilor si in juramantul din curtile de judecata. BOR in sine are un deficit de imagine cum ar fi corect spus in termenii specializarii mele. Mai exact, numeroasele cazuri de agresiune realizate de catre reprezentantii bisericii, scandalurile si pana si vorba aia veche „Sa faci ce zice popa, nu ce face el”, au dus la existenta unei institutii (da, Biserica e o institutie a statului ) care sa nu mai stie nici ea cum sa isi gestioneze imaginea, cum sa inspire incredere si sa o recapete fara a se folosi de Inchizitie, vanzare de indulgente (cumperi ispavirea pacatelor) sau nestiinta oamenilor.

Nu pot sa cred in Patriarhul Daniel cand stiu ca a fost om al Securitatii, Securitate care mi-a aruncat rudele in inchisoare si a daramat bisericile. Nu pot sa imi fac semnul crucii doar pentru ca „asa se face”. Cred, dar nu in reprezentantii ei. Cred si sincer nu i-am dat un nume. Este ceva, dar deocamdata nu o sa il numesc Dumnezeu asa cum il numesc toti.
Imi cer scuze celor care se simt ofensati. Nu iau in deradere si nu acuz, ci doar imi pun semne de intrebare.

Vreti sa ma ardeti pe rug? Foarte bine, doar ca nu ma pot multumi cu raspunsul acela vechi: „Crede si nu cerceta!”

„Dezbinati suntem simple vieti, impreuna suntem o forta”

Vorbeam prin aprilie de aceasta echipa de la Traieste Romaneste si declaram ca abia astept sa vad care mai e urmatorul lor pas. Ce e drept nu au reusit sa se faca auziti printre atatea scandaluri si crize, dar iaca-i proaspat popositi in inboxul meu cu o propunere generala de voluntariat. Si pentru ca imi sunt dragi, fac e-mailul public. Pentru aceia dintre voi care chiar isi doresc sa participe si nu doar sa astepte sa ploua cu ajutor din cer eventual.

„Propun o solutie alternativa de a ajunge impreuna la ceea ce ne dorim.

TraiesteRomaneste ca formula de salut, ca manifest, ca atitudine, dar mai ales ca realitate.



Am asteptat “ceva” ce nu a venit niciodata. Apoi, am sperat de la “cineva”… si nimic. Ca refren ne-am vaitat constant.

Acum suntem in perioada in care ne adunam unii impotriva celorlalti (cei din privat vs. cei din aparatul bugetar si invers) absolut gratuit, sau ne impartim pe caprarii.

Astfel exista:

- Criticii, cei revoltati care doar vorbesc;

- Mistocarii, cei care o tin intr-o caterinca continua;

- Calatorii, cei care stau cu bagajele gata facute sa plece din tara;

- Hamangia, cei ce stau si gandesc;

- Pre-Hamangia, cei care doar stau;

- Festilele, cei care vor sa faca ceva (dar ce si cine sa-i aprinda);

- Si lista poate continua, ca doar suntem dincolo de 20.000.000, dar deja lucrurile devin irelevante.

Toate aceste categorii au “ceva” in comun. Asteapta parca intr-un fel sau altul sa se intample “ceva”. Pe langa, de fapt printre, mai sunt cei care nu vorbesc, ci doar misca lucrurile. Este greu sa auzim de ei, in acest bocet national.

Propunerea mea: TraiesteRomaneste. Ne adunam pentru a redescoperi Romania in prezent, pentru a ne regasi, pentru a ne implica in proiectele in care este nevoie de noi.

Cu totii am vazut ca de sus nu curge nimic, atunci sa incepem de jos. Societatea suntem noi, iar daca miscam inseamna ca suntem vii, iar daca suntem vii, atunci ne putem aduna de aceeasi parte a baricadei, tocmai pentru a fi o forta suficienta cat sa modifice lucrurile conform dorintei noastre.

Americanii pot spune: Ask not what your country can do for you; ask what you can do for your country. Si am putea completa cu: Where there is a will there is a way.

Va asteptam voluntari pentru a redescoperi impreuna Romania, de la resurse naturale, la oameni deosebiti; de la mare, la munte; din vara, pana in iarna si din toamna pana primavara.

Trimite un mail la adresa cristian.ditoiu@ traiesteromaneste.ro sau ditoiu_cristian@ yahoo.com cu subiectul “Vreau sa fiu voluntar”. Pentru ca doar aceasta este calea prin care putem reusi. Doar impreuna.

Cu dragoste,

Un roman

Ps: Dezbinati suntem simple vieti, impreuna suntem o forta.

www.traiesteromaneste.ro”

Statul e de vina!

Da, corect, statul e de vina, statul degeaba in mod sigur!

Dam vina pe stat! Vorbeam in postul anterior de criza de identitate a romanilor, dar pana a ajunge acolo, trebuie precizat ca acest STAT omnipotent pe care il acuzam cu totii, nu exista. Statul in sine nu exista, statul e o conventie. Statul este limitat de niste granite fizice (well, da, astea exista), de un popor (si specimenele astea suntem), care sa vorbeasca o limba (o mai pocim noi gramatical, dar e a noastra si ne mandrim cu ce avem), sa aiba o conducere (hm, ne abtinem), drapel, imn.
Deci aceasta suma a elementelor le-am denumit conventional stat, si prin urmare statul suntem si noi.


Revenind la criza de identitate, noi nu mai stim cine suntem, de unde venim si incotro ne indreptam. Daca am primi bani ne-am da drept unguri si am trece la minoritati. Ne-am da drept bulgari si pe gratis. Stim sa injuram de mici dar nu mai stim sa spunem nici macar „Inger ingerasul meu!”. Suntem educati si crescuti cu instincte de supravietuire, sa castigi cu orice pret, sa faci bani cu orice pret, sa fii cel mai bun, indiferent ca e vorba de minciuna, hotie, frauda, dar mai putin educatie. Sa iti arati firmele de pe tine chiar daca ai datorii in banci.

Modelele noastre culturale nu au curajul sa se ridice si sa iasa in fata. Nici macar nu mai au forta sau interes. Astfel ramanem cu plastic girls care au inundat TV-ul, strada, scoala, universitatea. Cu acei oameni care iti prezinta povestile de succes cu o mare detasare si iti spun: Nu ai nevoie sa inveti ca sa castigi multi bani. Eventual o diploma pe la SH (a se citi Spiru Haret). Nici nu trebuie sa stii sa vorbesti corect sau sa scrii corect, asa ca de ce sa mai aduc in ecuatie bunele maniere.

Suntem o generatie zdruncinata, care in ultimii 20 de ani a asteptat ca ceva sa se schimbe, cu niste parinti dezamagiti de politic si de social, care au reusit sa ne transmita si noua aceste frustrari. Asta daca au ramas prin tara si nu cumva au plecat de ani de zile prin tari straine ca sa faca un ban si sa sustina economia Romaniei din afara, iar educatia noastra dezvoltandu-se si consolidandu-se...din mers.

Este o criza de identitate, o criza culturala si o criza morala. Notiunile precum anticoruptie, patriotism, protectie sociala, initiativa, capitalism si chiar democratie au fost demonetizate si aruncate in derizoriu. Nu avem incredere in clasa politica iar pentru cine isi aduce aminte rezultatele INS, increderea a scazut dramatic, pana la nivelul la care 60% dintre romani nu se mai regasesc in clasa politica actuala.

Stau si ma gandesc acum la un lucru foarte simplu: Ce e democratia? Si nu imi vine in minte decat definitia de la educatie civica din clasa a IV-a - sa faci ce vrei atat timp cat nu il deranjezi pe cel de langa tine.
Dar e doar atat? Normal ca nu, doar ca nu cred in niciuna din specificitatile democratiei, nici macar in libertatea presei. Deci eu, membru al statului, care nu am nicio baza in care sa cred, eu am o criza de identitate. Sunt roman? Nu pe bune, si de ce? Doar pentru ca m-am nascut in granitele acestui stat? Doar pentru ca am fost invatata fortat aceasta limba si batuta la palma de o invatatoare tampita pentru ca nu stiam imnul? Vreau sa ajung sa spun ca sunt roman pentru ca simt asta si nu pentru ca s-a intamplat sa ma nasc aici si sa gandesc in aceasta limba.

Nu ma mai regasesc nici macar in versurile imnului. Ce somn in care ne-au adancit barbarii de tirani? Si atunci dadeam vina pe altii si chiar credeam ca ei sunt de vina, ba turcii, ba austro-ungarii, ba germanii, ba rusii. Ce lupte? Ce stramosi: Traian, Decebal..ce patriotism? Ce preoti cu stea in frunte? Religia sa fie scaparea? Prea putini mai au credinta... Imnul pentru mine nu mai spune nimic.

Dar cum pot depasi aceasta criza morala? Cum o putem depasi?

Criza, dar ce fel de criza?

Criza economica?


Pe dracu economica! Aia e a SUA si a tarilor in care au existat giganti industriali si investitori grasi, deci criza noastra carpato-danubio-pontica nu are a face cu criza lor. Fiecare cu jucariile lui, fiecare cu criza lui.

Printre renumitele masuri pe care le simtim pe pielea noastra, fie ca ne lipseste pampersul de la dos, fie ca ni se taie somajul, sporurile, salariile sau pensia - care si asa se ducea pe medicamente -, vedem ca nu au facut decat sa adanceasca criza. Adica, ok, tai, inteleg ideea de masura anti-criza si necesitatea de a iesi din ea, dar oferi ceva in schimb. Daca nu poti oferi servicii medicale si de asistenta sociala de calitate in cazul in care eu, muritor de rand, sunt impozitat de ma ustura orificiile si am nevoie de ele, ofera-mi altceva.

Dar daca nici macar chestiile elementare nu pot fi oferite, macar o speranta, un vis, ca e gratis sa visezi. Sa stii sa cladesti si sa sustii acea speranta, acel vis, prin discursuri publice coerente si cu priza la public. Da, eu cetatean al Romaniei, care mai stie cate ceva si despre manipulare si persuasiune, da, eu prefer sa fiu mintita frumos, sa mi se spuna ca facem efortul asta pentru mai bine, ca se asteapta sa ne sustinem economia si sa ne relansam, ca eu, TANARUL, o sa am o sansa aici si sa nu ma mai las tentata de viata de acolo care face bine la trup, ci sa prefer viata de aici care face bine la suflet.

Si sa presupunem ca tu Boc nu ai priza la public, ca poate ai ceva in cap, dar nu esti in stare sa iti ambalezi marfa si sa o vinzi. Eh, pai trageti un purtator de cuvant capabil, aduna o gloata de ministri tehnocrati si convinge-ma pe mine cetateanul ca suportam cu totii repercursiunile, astfel incat sa nu imi vina sa ma spanzur din cauza datoriilor la banca si a faptului ca nu am ce sa le pun copiilor pe masa, sa nu imi doresc moartea, eu batran care nu imi mai permit nici medicamentele pentru suferintele de zi cu zi, eu tanar sa nu imi iau picioarele la spate si sa dau o proba de maraton spre Vest.

Dar nu poti. Nu. Tu politicianule nu ai cum sa faci asta pentru ca nu e vorba de o criza economica. La noi e altceva si mult ai incercat sa ne spui ca e o criza economica, atat de multe ori incat noi chiar am ajuns sa credem asta si sa spunem si noi mai departe acelasi mesaj.

O minciuna spuna de multe ori ajunge sa fie considerata adevar!


Dar ce este acest altceva? Este un altceva cu numele de criza culturala si de identitate. Iar eu, ingrata, dau vina pe tine, cand de fapt sunt la fel de vinovata ca si tine, cand si colega de la munca e la fel de vinovata, si bunica mea la fel, si tu, cel care citeste, doar ca doare sa spunem ca e si VINA noastra.

To Be Continued...

Un drob de sare?

Maica, maica, o sa-mi moara copilasul!

Vorbeam cu o colega la munca despre faptul ca regret foarte mult ca nu am invatat sa inot pentru ca o sa imi duc copii la mare in mod sigur si nu mi-as ierta niciodata sa nu fiu in stare sa intru dupa ei in mare sa ii salvez in caz de ceva. Am o frica teribila de apa adanca.
Si a inceput sa rada de mine! Chiar pe buna dreptate! Discutia asta se intampla cam acum un an.

Dupa ce am strans banuti sa ma duc la un bazin si sa iau lectii a trebuit sa ii folosesc pentru alte urgente, ca asa e in viata. Acum ma gandesc serios sa incerc iar sa „intru la apa”. Dar pe cand imi calculam bugetul infim si ma gandeam unde sa il mai intind si cum sa strang pentru lectiile de natatie mi-am dat seama ca am o problema (mda, nu e singura, stiti si voi).

Sa fiu mai exacta: Vreau sa ajung din punctul A - frica de apa, in punctul C - sa imi salvez copii, trecand prin punctul B - sa invat sa inot. Eh, dar nu ar fi mai simplu sa imi fac griji pentru lectiile de natatie si atat? Dar nu, eu aduc elemente care sa complice toata ecuatia; copii, probleme si chestii de genu. Nu merita sa complic situatia cu dubii de genul: Si daca? Dar daca?..si de la A pana la B sa mai inventez multi de A1, A2, A3, ... An. Si da, asta se pare a fi problema mea. Daca nu am o viata complicata, am eu grija sa mi-o complic singura. Si e urat ca seamana cu povestea aceea din clasele primare cu drobul de sare care va omori copilasul.

Sper doar sa nu fiu un caz mai izolat si sa mai existe specimene ca mine.

Acum, dupa ce complicasem ecuatia atat de mult incat nu imi dadusem seama ca problema mea principala e sa fac rost de bani pentru lectii, mi-am dat seama ca uneori e mai bine sa tai toate atele care se innoada si sa pastrezi doar capatul. Stabilesti din mers de ce ita sa il legi mai departe.

Silentio stampa 2

Multe idei, multe de spus, multa inspiratie, mai mult timp liber, mai multa energie, mai putin chef...

Dar se rezolva cu aer curat, verdeata, ras copios cu o bunica pe masura subsemnatei...Da, da, ati ghicit. Plec acasa, asa ca blogul intra in siletio stampa. Rezerva mea nesecata de chef si de energie se gaseste intr-un oras mic din Moldova, unde timpul goneste agale si parca mai sade melancolic sa priveasca la soarta muritorilor, unde ielele-mi tes soarta cu ite albe si negre.

Casa veche, colb de tara, parteneri de joaca mici si pufosi si escorta de tantari ma asteapta!

Fast Forward Generation

Am tot auzit ca inaintea noastra a existat o asa numita generatie de sacrificiu si stateam si ma gandeam, eu, in ce fel de generatie am nimerit la nastere?

Pai, suntem ultimii ceausei, ultimii copii facuti la norma. Suntem cei pentru care parintii nostrii stateau la coada pentru lapte praf sau cei care s-au nascut putin dupa Revolutie. Suntem cei care mai molfaiau ciunga Turbo, mancau inghetata de la dozator sau sorbeau o licoare colorata de la Tek.

Cei care au ascultat Genius si se uitau la Tv la Cartoon Network in limba engleza, cei care au prins Pro Tv de la inceputuri, care se uitau la Dosarele X si la filme porno noaptea. Suntem copii care au avut calculator in casa, Tv color, Internet, retele de socializare, telefon mobil de prin liceu macar. Am prins secolul XX, asa numitul secol al vitezei, am prins eclipsa de soare, atentatele WTC, razboaiele, integrarea Romaniei in NATO si aderarea la UE, marile tepe financiare ale inceputului democratiei atipice romanesti. Am avut guvernare socialista in spirit liberal, si guvernare liberala in spirit socialist.

Generatia care s-a nascut intr-un moment in care tehnologia era mirifica, dar lipsea cu desavarsire si care acum foloseste tehnologia la maxim. Generatia care a fost nevoita sa se adapteze, sa lupte pentru loc, sa fie originala si creativa, sau daca nu, sa fuga din tara. Sunt zeci de mii de copii ramasi in tara cu viata in mainile lor pentru ca parintii au plecat sa „faca un ban” in strainatate. O generatie marcata de diferente enorme, cu genii sau cu mediocrii, cu bogati sau cu saraci, cu urban sau rural, cu privat sau stat.

Generatia care a sarit etape, care a fost pusa pe Fast Forward fara drept de a apasa pe Pause. Generatia vitezei!

Happy feeling!

Draga mea, multumesc pentru aceste randuri. Stii ca nu renunt la visele mele oricat de rau m-ar tranti si m-ar busi viata asta nebuna!
Si pentru ca toti suntem tentati la un moment dat al vietii sa renuntam la vise, va dedic versurile lui Radu Gyr cu aceeasi sinceritate si prietenie cu care mi-au fost dedicate si mie.

Îndemn la luptă

Radu Gyr

Nu dor nici
luptele pierdute,
nici ranile din
piept nu dor,
cum dor acele
brate slute
care să lupte nu
mai vor.

Cat inima în
piept iti canta
ce-nseamna-n
lupta-un brat rapus?

Ce-ti pasa-n colb
de-o spada franta
când te ridici
cu-n steag, mai sus?

Infrant nu esti
atunci când sangeri,
nici ochii când
în lacrimi ti-s.

Adevaratele infrangeri,
sunt renuntarile la vis.

Nu renuntati la visele voastre, luptati pentru ele cu tot ce aveti in dotare, dar nu calcati pe cadavre sau pe principii in lupta voastra!

C`est fini?!!

Sa ma bucur ca am terminat facultatea? Nu stiu de ce, dar nu am un sentiment de bucurie. Si nici nu ma incearca vreun sentiment de melancolie tampa. Doar ca imi dau seama ca nu mai am energie nici macar pentru a ma bucura acum. Ma intreaba lumea de ce nu ma duc sa beau, sa petrec pentru ca „C`est fini!”.. Nu stiu de ce nu ma duc. E o victorie, da, e adevarat, dar lupta asta parca a avut costuri prea mari! Dar si castiguri insutite.

Daca trag linie stiu ca sunt pe plus. Am ramas cu prieteni adevarati, nu amici, nu cunostinte, ci prieteni si e frumos sa spun asta. Sunt putini, dar sunt cel mai important castig. Tocmai am fost numita de catre profesorii din comisia de examinare Specialist in gestionare de crize.. Am simtit ca ma lasa genunchii! Nu mai eram pentru ei studenta Alina Badura, ci Specialistul in gestionare de crize.
Am cearcane si ma mandresc cu ele pentru ca si ele sunt obtinute prin munca.

Si totusi, asta a fost tot? Pot sa derulez caseta si sa o mai iau de la capat? Tare m-as bucura sa fac iara cunostinta cu oameni noi, sa iesim la patinoar, sa ne facem cadouri de Craciun si sa cantam colinde, sa tragem o fuga la munte, la mare, pe stadion, sa petrecem noptile lucrand la proiecte, sa dansam la petreceri fara pantofi, sa ne prostim, sa plecam cu rucsacul in spate la Marasesti in fiecare an dupa sesiune, sa facem glume porcoase, sa descoperim oamenii, pe unii sa ii iubim, de altii sa fugim ca de piaza rea. Sa mai alergam pe strazile Sighisoarei si sa botezam gangurile, sa ne sustinem si sa mai strigam inca o data macar „Grupa 2! Grupa 2!”. Si nu mai conteaza daca strigam in club, in tren, la revelion, la mare, pe strada, in parc. Sa strigam efectiv.

Pana acum nu am avut timp sa realizez ca s-a terminat si ca fiecare fuge care pe unde poate si unde vede cu ochii! Pot spune doar ca sunt norocoasa ca am cunoscut unii oameni, fie ei colegi sau profesori, sunt norocoasa ca v-am cunoscut dragii mei, si pentru asta va multumesc!

Big Day!

Ce e azi? Ma licentiez lume!

Oficial, eu, Alina Badura, sunt licentiata in gestionarea crizelor de imagine a liderilor politici!

Oh, Doamne, ce a mai trecut timpul si cat de mult imi respect profesorul coordonator si cearcanele. Dar cum nu am acordul de a vorbi despre el, voi spune doar ca a fost spanul care m-a determinat sa trec toate incercarile din ultima perioada. Despre cearcane pot vorbi, asa ca e uimitor cum ajungem sa ne iubim ranile de razboi!







no comments allowed, just a happy post*

Intre saraci si bogati...

...nu e nici Dracu!

Ce economie sanatoasa, ce clasa de mijloc? Ori mori de foame, ori iti iei Mercedes. Astazi am intalnit 2 copii de 12-13 ani care nu stiau sa citeasca, care intrebau o doamna cat e ceasul pentru ca ei nu cunosteau nici ceasul. Imi venea sa urlu! Dupa cateva minute am intalnit 2 pustani care se jucau pe Ipod si vorbeau de vacanta din Maroc. Te-a incercat vreodata sentimentul acela in care sa iti vina sa plangi pentru halul in care isi duc vietile alte persoane? Sa vezi copii muncind pe ogoare si umflatii la volanul masinilor bengoase din care sa se auda sunetul lin al manelelor?

Sunt oameni care nu au ce manca. Nu e o exagerare, ci o realitate. Sunt oameni care nu au mancat in viata lor o inghetata, care nu stiu ce e ala film la cinema sau copii care nu au iesit din localitatea in care s-au nascut. Cat de adevarata e lozinca pe care o strigau manifestantii din fata Guvernului acum o luna: „Udrea, cu geanta ta traieste toata firma mea!”. Dar eu as inlocui „firma” cu „familia”.

Mi se pare o tragedie sa raman fara credit pe telefon, sa nu am pantofi care sa se asorteze cu ceva, nici nu stiu cu ce anume. Mi se pare ca suntem hilari in incercarea noastra de a ne pune la dispozitie tot necesarul traiului decent: aer conditionat, asigurare medicala privata, tratamente corporale, tehnologie, lucruri de calitate. Dumnezeule, sunt copii care nu stiu sa citeasca, care au privirea aceea pierduta a omului simplu si cinstit care nu cere nimic vietii decat sa aiba asigurata ziua de maine. Si nu e vina lor, sa nu sariti cu gura.

E sistemul asta infect care nu face altceva decat sa largeasca prapastia dintre saraci si bogati si sa dilueze micii intreprinzatori si clasa de mijloc, atat de necesari unei economii sanatoase.

De azi mi se perinda prin minte o imagine din copilarie. Aveam cam 8 ani si mergeam cu bunica in vizita la sora ei, la cativa kilometri de noi. Cel mai simplu si mai scurt drum era pe jos, trecand raul Siret pe o punte (pentru cei care nu stiu, e ca un pod lat de 1 metru, din metal). Pana la punte se intindeau ogoarele. Era cam vremea prasitului de-al doilea, respectiv pe la sfarsitul lui iunie, inceputul lui iulie. Din porumb se aude un fosnet si se iveste un om care nici nu ne-a observat. S-a repezit la balta stransa de la ploaie pe mijlocul drumului, cu palmele aspre s-a sprijinit de pamantul gras, si-a intins corpul firav si cu buzele arse de soare a inceput sa soarba cu sete apa. Am ramas marcata, mergeam si ma uitam in urma mea. Omul acela cu oasele-i muncite isi potolea setea din balta.

Si am inceput sa plang...si imi vine iar sa plang cu aceleasi lacrimi de la varsta de 8 ani!

Bucuresti si restul lumii

Sa vorbesc despre Bucuresti? Nu, i-as acorda mai multa atentie decat merita acum! Voi vorbi de restul lumii, de tot ceea ce nu inseamna Bucuresti, si mai exact, de provincie! Daca dragii nostrii guvernanti si-ar da dosurile jos de pe scaunele tapitate si ar mearge sa vada ce fac guvernatii, cum o mai duc, daca au o coaja de paine sau daca au apa potabila, cred ca s-ar apuca cu mainile de par. Iar Base s-ar apuca de orice altceva, ca par nema.

Stiu ca e criza. Înteleg ideea de economie. De exemplu, pana de curand strada mea avea becuri doar pe partea dreapta, si acestea functionau din 2 in 2. Acum nu mai functioneaza deloc. E atat de intuneric incat iti poti scoate singur ochii. Atat de intuneric incat nu poti recunoaste un hot ce iti da in cap.

Saptamana trecuta Marasesti-ul a fost atacat de hoti, exact ca in povestile alea haiducesti. Ceata a atacat 8-9 gospodarii si a furat animale si altele. Are bunica o vorba, „E ca un sat fara caini!”. La poarta pagubitiii au gasit diferite arme albe a doua zi, dar din fericire a fost doar o singura victima. Din nefericire, tatal meu.

Ce suflet sa nu ai incat sa bati un om in cap si sa il strangi de gat in speranta ca va muri? Si pentru ce? Ce poate fi mai pretios decat o viata?
Sa va prezint inventarul economiei de criza: capul spart in 8 locuri, nasul spart, ochiul afectat, gatul tot vanat. Criza face victime pe bune!

Lumea e o jungla, iar epoca primitiva nu a trecut deloc!

Ha....Ya!

Ar trebui sa fiu fericita, dar nu pot! Victoria are un gust amar asa!

Credeam ca sunt prea ocupata ca sa mai iau lectii de la viata in ultima perioada, ca stiu destule, ce sa ma mai invete? Eh, dar lectiile de viata te lovesc atunci cand te astepti cel mai putin, oamenii se prefac din ce in ce mai mult, altii ti se pun pe tava si tu nu stii cum sa reactionezi ca nah, nu ai talente de ospatar si daca o sa scapi tava? Si de ce ti se pun pe tava? De ce?

Abia acum mi-am invatat lectia de viata cu care imi era datoare perioada celor 3 ani de facultate, abia acum am deschis ochii si am vazut totul mult mai clar, abia acum am simtit gustul de bitter al victoriei si am simtit dulceata siroaielor sarate!

Nu stiu ce o sa fie maine, si cu atat mai putin ce o sa fie peste zeci de ani! Poate o sa uit ca unii oameni chiar merita, iar daca o sa uit vreodata asta inseamna ca sunt un om de nimic, fara coloana vertebrala, iar daca nu o sa uit inseamna ca mi-am invatat lectia bine, ca m-ai invatat lectia bine...

Da, viata e o lupta dar e de datoria noastra sa ne luam la tranta cu ea, ce mama ma-sii! Stii tu, tot raul e spre bine!

Vrem circ, dar cu portia Maria Ta

Dar lumea nu poate trai doar din circ, sa ne fie clar. Vrem bufoni, circari, animale dresate, clovni cu moaca tampa, un pic de mers pe sarba, niste foc inghitit.. Avem chiar si piticii aia penibili care se maimutaresc pentru a obtine niste zambete, aplauze, huiduieli, voturi.

Dar cu o limita Monsieur, cu o limita ca ni se apleaca. Nu ma mai uit la Tv de ani buni scarbita de bufonii mai mici sau mai mari care se perinda pe acolo cu haremul dupa ei si cu limba romana uitata acasa. Presa gen Libertatea abunda tarabele Rodipet, sacii vanzatorilor ambulanti de la semafon, mainile muncitorilor patriei de prin metrou sau Ratb si mintile obsedatilor sau a impotentilor. Ok, nu neg, avem nevoie si de chestii soft, de divertisment, dar excesul dauneaza grav ratiunii si comportamentului.

Politica a reprezentat si ea mai mereu o scena pentru tragi-comedii, dar acum, din lipsa de actori pasionati si dedati vietii artistice, se joaca doar teatru absurd. Bufonul cu fata schimonosita isi face numarul, figurantii aplauda precum niste foci de la circ, eroina cu pleata blonda si (ne)fecioara renunta la machiaj doar pentru a-si intra in rol mai bine, piticul se zbate si se bate cu pumnul in piept precum un Tarzan in devenire, iar pentru restul las domniile voastre sa le gaseasca un rol potrivit. Toata actiunea se petrece pe un camp de lupta imaginar, cu adversati obositi ce si-au pretins numele de Opozitie, pe fondul unor rascoale populare si cu iz de cadavre ale pensionarilor lasati sa crape inainte de vreme. Tare sunt curioasa cum va fi sfarsitul. In tragi-comedii bufonul ar trebui sa crape de spada, dar in absurd, cine stie ce absurditati va mai defeca eroul national.

Imi place circul. Merg cam o data la 2-3 ani. Dar de cand cu circul asta nu cred ca o sa mai am nevoie de circ toata viata mea. Sunt pe supradoza.
Mai avem nevoie si de circ, parol, dar cu portia. Excesul dauneaza grav sanatatii mintale.

Va multumesc!

3 ani din viata mea in imagini, rupti cu grija intr-un puzzle...Amintiri, experiente, impreuna la bine si la rau.. Si asa cum spuneati si voi, cuvintele si urarile nu isi mai au locul, de bine ne-am mai zis si de rau ne uram in fiecare zi :P.. Ca sa stiti, am refacut puzzle-ul de una singura!

Am purtat cu mandrie budigaii aia..gogosari..sau ce sunt..si i-am purtat cu mandrie pentru ca pe ei ati scris urarile voastre, de bine si de rau..am primit suturile in fund pentru ca stiu ca sunt un pas inainte si pentru ca erau date de voi..am trecut prin toate poruncile si v-am lasat sa va razbunati pe mine pentru toate prin cate v-am pus sa treceti de-a lungul timpului.. Si v-as mai fi lasat pentru ca aveti ocazii de astea destul de rar!

Am primit lucruri pe care mi le doream de mult, altele care au fost cumparate cu strangere de inima pentru ca sunt superbe, altele luate la misto..unele foarte finute. Am apreciat pana si faptul ca m-ati pus sa-mi caut cadoul prin boscheti si ca in iubirea voastra infinita m-ati aruncat in boscheti. Ca ati personalizat baloanele cu mesaje..din suflet..
Sunteti nebuni dragii mei, sunteti sariti de pe sina normalitatii si ati luat-o pe aratura de mult, iar mie imi place la nebunie sa imi iau campii cu voi!

Acum ma uit la florile ce stau pe masa si sunt inca foarte proaspete, se vede ca au fost luate din inima pentru ca inca se tin bine! Inca sunt uimita de cat v-ati chinuit pentru ca, sincer, nu meritam atat (si stiti bine ca nu sunt modesta din fire). Sunt un pui de drac si stiu asta, sunt dezorganizata si s-a vazut clar si v-am dus sa fiti hrana pentru tantari!

Multumesc prietenilor, mai vechi sau mai noi. Sa ne vedem peste cativa anisori si sa ne bucuram de aceste experiente, sa le punem in cufarul cu amintiri si sa nu folositi imaginile ca santaj! Va multumesc pentru tot asa cum stiu eu mai bine si sper ca va scarpinati si voi de zor precum o fac eu!

Chopin la metrou..

„Atentie, se inchid usile!” pe acorduri de Chopin...

Astazi am petrecut o ora ascultand Chopin la metrou. Nu imi mai venea sa plec de acolo! Anul Friedrich Chopin a fost marcat si cu aceasta auditie la pian la..metrou Unirii 1. Daca omul nu se duce la Ateneu, vine Ateneul la om!!

Organizator, Institutul Polonez. Eu, simplu trecator, nitel afon si tot mi se contracta cel mai important muschi al corpului uman, inima, la auzul acordurilor line de pian!

La 4 ani...

... imi doream o zi in care sa ma odihnesc. O zi ca oricare alta in care sa nu merg la munca, sa nu incerc sa organizez nimic, sa stau efectiv. Dar cum socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ, s-a dovedit o alta zi agitata, care a inceput cu ora 22:00 din ziua precedenta si nu s-a sfarsit nici acum, cu toate ca sarbatorirea a 2+2 ani a trecut. Se va sfarsi cam pe duminica seara.

Multumesc tuturor celor care nu numai ca nu au uitat ca mai intineresc, dar s-au dovedit si foarte creativi in urari. E mai bine ca nu erati langa mine cand citeam majoritatea urarilor.

Si multumesc celui/celor care a/au trimis buchetul de flori. Nu stiu de la cine e, banuiesc ca are autor colectiv, sunt exact florile care imi plac si am varsat apa lor din greseala deja de 2 ori. Tipic mie!

Sa ne vedem veseli duminica, pentru ca mai avem nevoie si de iarba!

Happy Day!

A fost o zi minunata, si ce daca afara ploua, ne mai spala din pacate!

A fost frumos sa vad ca atatea persoane in jurul meu se simt copii!..
Si pentru ca suntem toti suflete de copii in trupuri de oameni mari, spun „La multi ani!” mie, tie, voua, noua!

Fericire e cand...

...esti la costum si alergi prin parc de nebun, cand te arunci in apa chiar daca nu stii sa inoti..fericire e cand te dai in leagan si nu iti pasa ca ai trecut de mult de varsta aia..

...cand mananci vata pe bat si mergi cu bicicleta prin parc..Fericire e atunci cand are lacrimi in ochi si iti spune ca e mandra de tine si de cum ai crescut..cand tatal iti face cinste cu prima bere din viata ta si vrea sa discute lucruri serioase cu neseriosul de tine...

Fericire e cand razi si nu stii de ce..Fericire e cand oamenii se lumineaza la fata cand te vad, cand altii te injura in glume si fac haz de defectele tale..Cand radeti de tine si nu se rade de tine...

...cand iti poti baga si scoate fara sa ai ce in politica, demagogie si oameni falsi!

...cand poti sa spui ca o sa schimbi lumea, si o sa o schimbi, iti spun eu!

Fericire e cand ajungi in strada cu bagajele si incepi sa dansezi si sa canti...Fericre e cand dupa nopti nedormite inca mai ai chef de zbantuiala, cand nu mai ai bani in buzunar decat de mancare pentru 2 zile dar preferi sa pleci la mare..

Fericire e cand rosesti si te balbai pentru ca apoi sa te ia de mana si iti zambeste..Fericire e cand puiul de om iti va arunca un zambet..cand iti cuprinde cu manuta lui degetul si gangureste..

Fericire e cand alerg cu picioarele goale prin ploaie si zambesc!

Fericire e viata mea...