Imi permit...

... unul dintre cele mai importante lucruri care exista!

Nu imi permit o casa a mea, nu imi permit nicio chirie acum...nu imi permit sa ies in cluburi si sa ma imbrac in toale de firma, nu imi permit uneori sa mananc sanatos... Asta ca sa nu imi aduc aminte ca am momente in care nu imi permit sa mananc efectiv! Nu imi permit sa ma gandesc macar la un concediu la mare anul asta! Nu imi permit multe!

Si cu toate acestea, imi permit sa gresesc! Este un sentiment minunat sa stiu ca sunt inca la varsta la care imi permit sa o dau in bara! Imi permit chiar sa o dau in bara rau de tot, pentru ca stiu ca am timp, energie si ambitie sa ma ridic repede de jos si sa fac cale intoarsa.
Sa dau cu capul de sus si de jos! Asa mi se zicea cand eram mica. Sa imi fac propriile cucuie si vanatai, sa am semne si sa reusesc sa ma intorc. Sa ma mandresc cu cicatricele mele pentru ca ele imi aduc aminte unde am ajuns!

Numai daca gresesc stiu sa fac diferenta intre bine si rau, intre bine si mai bine, intre corect si gresit!

Pot sa o iau pe un drum, sa il batatoresc, sa merg pe el in sus si in jos, sa ii invat damburile si gropile si sa descopar ca nu e drumul pe care ar fi trebuit sa o iau. Si atunci foarte simplu, sa ma intorc si sa o iau pe alt drum. Sa ma intorc la ultima intersectie prin care am trecut si sa fac: Ini mini mani mo!

...si sa ma intorc...

Cat de misto e sentimentul asta! Singurele mele averi sunt puterea de a visa, ambitia, iubirea, rezistenta si libertatea de a gresi!

Mama, cat de bogata sunt! Sunt cea mai bogata persoana din lume!

Vrei sa fim prieteni?

De cand nu ati mai auzit asta?

Eu nu o mai auzisem de prin clasa a 7-a de cand cu istorisirea primului sarut! Asta pana in seara asta. Si am simtit aceasi emotie din clasele mici sau de la gradinita cand mai venea cate un juma` de om, te lua de mana si iti spunea „Vrei sa fim prieteni?”.

Din gluma in gluma si din poveste in poveste am ajuns sa discutam la munca despre copilarie. Si vorbeam despre generatii si despre copiii de astazi. Si brusc, un coleg ma intreaba: De cand nu ai mai auzit „Vrei sa fii prietena mea?” sau „Vrei sa fim prieteni?”. Cum spunea el, aceste cuvinte care faceau sa te doara buzele pana le rosteai. Iti muscai buzele pe rand; cand pe cea de jos, cand pe cea de sus, te balbaiai, te uitai in pamant, mai ridicai ochii, iar iti mai muscai buzele pana la un moment dat cand, victorios, se auzea un: „Vrei sa fii prietena mea?”

Acum e altfel. Iti cere prietenia pe mess. Nici nu trebuie sa il mai doara buzele. Sau si mai simplu. Iti cere numarul de telefon sau contul de Facebook. Va dati primul pupic pe messenger si vorbiti deocheat de la prima discutie. Va dati web-ul pentru a va arata camera, dotarile din camera si dotarile de la purtator.

Nu mai vine sa te strige la poarta sau la geam, ci iti da un Buzz sau un bip. Ii arati ca il placi si ii dai comentarii dragute la profil sau la poze. Am 22 de ani, dar vreau sa mai simt durerea aia de pe buze. Mi se pare ca are farmec. In stilul asta, nepotii mei vor ajunge la un anumit punct in care se vor reproduce virtual.

Sunt eu nebuna cand ma gandesc la pierderile pe care le sufera astia micii?

Dor de Costica!

In acest moment am pe fata un zambet tamp. O sa imi fie foarte dor de Costica.

Contrar aparentelor, Costica nu exista ca persoana fizica. El nu este o persoana, ci o stare, un sentiment. Costica este suma prieteniei, a studentiei petrecute in camin, a glumelor, a insomniilor, a portiilor nocturne de ras.

Prin anul I de facultate cand am ascultat pentru prima data Costica, dormi? ii dadeam o alta insemnatate. Acum stiu bine ca au un alt inteles aceste cuvinte: „Costica, dormi?”

Au reprezentat modul in care s-a consolidat prietenia cu cele doua colege de camera. Cand ne bagam in pat, stingeam becurile si daca una dintre noi nu avea somn (de obicei eu), striga catre celelalte: „Costica, dormi?” Si astfel incepeam sa spunem glume si sa mai radem pret de ceva timp. Eventual ne dadeam jos din pat, aprindeam becul si mancam ciocolata.

Era ceva foarte simplu si totusi ne-a legat foarte mult. In nebunia din ultimele luni, fie nebunia proprie, fie a lor, cadeam late de oboseala si chiar uitasem de Costica. Asta pana aseara, cand Lory nu avea somn si dupa cateva minute de tacere spune tare: Costica, dormi?

Raspund: Nu!

Radem putin de situatie si adormim cu zambetul pe buze. O sa-mi fie dor de Costica si de zambetele produse de el. O sa-mi fie dor de camin si de prieteni, de lucrurile la comun si petrecerile in picioarele goale, de bataile cu frisca, apa sau zapada. O sa imi fie dor!...

Maimuta de la Zoo

Nu se poate lauda cu titlul de Miss sau cu cel de rege al junglei, nu are teritoriu, instinctele i-au fost reduse, unghiile ii sunt taiate. Face multe jonglerii ca sa isi castige „painea” si disimuleaza foarte bine. Are paraziti, blana, muschi, siretenie, optional un cur rosu acoperit de un pampers.

Faceti cunostinta cu maimuta de la Zoo.



E inconjurata de surate (numarul este variabil), a ajuns sa faca sexica sub ochii tuturor, sa nasca cu ajutorul medicilor, sa i se puna perfuzii si sa aiba controale medicale. Uneori este supusa testelor medicale, dar pe ea a uitat sa o intrebe lumea daca ii place acul din partea dorsala.

Vrea...pai ce vrea. Vrea altceva. Vrea sa fuga, vrea sa isi dezvolte forta atat de mult incat sa rupa barele alea nenorocite de care trage tot timpul. Zbiara, se agita, tipa, loveste, zgarie si cei din jur se amuza. Are un univers limitat si nu poate uita ca s-a nascut in salbaticie.

Vede luna printre zabrele. Isi chinuie creierasul si incearca sa isi dea seama ce delicte a comis pentru a merita asa ceva. Se jura ca nu a facut decat maimutarii specifice. Singura greseala, pacatul stramosesc al neamului ei e ca a permis evolutia unor surate din alta specie. Cu cat s-au facut mai mari si le pica blana, cu atat s-au facut mai rele. Mama ma-sii de treaba, asta e! Faptul ca au chelit pe corp le-a mahnit atat de tare incat se razbuna pe cele care au blana inca.

E trista si sta atarnata in coada. Stie ca lumea e cu susul in jos si poate daca se mai uita si ea din pozitia asta o va vedea asa cum trebuie sa fie. Dar nu, e o iluzie optica. E cu susul in jos oricum te-ai uita la ea.

Trage de zabrele, zbiara, urla... si se deschide usa. Ea tace. Poate pleca! Poate evada! Sta in prag. Se uita. Vede ramuri de copaci, pasari libere, simte vantul zbarlindu-i blana. Simte iz de libertate. Da sa iasa dar se opreste. Se intoarce si se aseaza in coltul ei din cusca aceea mare. Se intoace cu spatele la usa si isi vede de deparazitare. Usa s-a inchis! Maimutei ii e frica de ceea ce isi doreste.

Pentru noi, maimutele aflate in aceasta mare Gradina Zoologica, pentru toti aceia care vor altceva si nu au curajul sa treaca pragul!

L-am inventat pe Dumnezeu?

De mult ma gandesc la acest lucru, daca nu cumva Dumnezeu a fost inventat de niste oameni destepti la vremea lor care aveau nevoie ce acel „ceva” prin care sa-si exercite puterea.

Cei care ma cunosc stiu ca sunt mai pragmatica. Nu sunt genul de persoana care sa intre in biserica si sa faca matanii, cruci imense si sa pupe pe rand toate icoanele pupate initial de alte sute de persoane. Nu sunt nici genul care sa isi faca cruci smerite atunci cand trece pe langa o biserica. Credinta o ai in suflet si nu pentru a le demonstra celor din jur cat de bine stai cu articulatiile mainii si cu capacitatea ta de a-ti uni trei degete. Acum multi ma vor injura. Printre acestia chiar si persoane dragi si apropiate.

Daca ma gandesc in momentul in care trec pe langa o biserica la existenta unei entitati supreme si nu imi fac semnul crucii inseamna ca sunt mai putin credincioasa? Well, poate ca asa e. Uneori stau si ma intreb daca nu sunt cumva la limita dintre credinta si ateism. Dar nu, nu sunt ateu pentru ca eu cred in „CEVA”, care impreuna cu stiinta guverneaza lumea. Insa, intre Darwin cu maimutele sale si „cuvantul Lui Dumnezeu” scris in Biblie de...oameni, cred in evolutia maimutelor.

De ce spuneam ca pe Dumnezeu l-am inventat ca sa avem in numele cui conduce? Pai nu cumva de la vraci si pana la regi, toti erau trimisii zeilor, a Soarelui, etc sau a Lui Dumnezeu pe Pamant, toti guvernau populatia, impuneau biruri, dadeau verdicte de judecata in Numele Lui. A fost foarte simplu pentru conducatori, pana Biserica a preluat controlul si preotii au devenit mai bogati decat insusi regele (vezi Cavalerii Templieri). Si oricine era impotriva era un eretic. Frumos zis! Nu esti de acord cu noi si nu marturisesti ceva ce nu ai facut, well, arzi pe rug. Iar otomanii si cate au patimit de pe urma cruciadelor insangerate duse in numele credintei, doar cu scopul de a jefui si viola. Si sa nu fiu inteleasa gresit. Cand ma refer la Dumnezeu ma refer si la Allah (care in traducere inseamna tot „Dumnezeu”; nu suntem atat de diferiti de religia musulmana pe cat suntem indoctrinati a fi).

Astazi in afara domeniilor destul de vaste si a bogatiilor pe care le mai detin Bisericile, fie ea catolica sau ortodoxa, a mai ramas vesnicul juramant pe Biblie la instalarea in functii a demnitarilor si in juramantul din curtile de judecata. BOR in sine are un deficit de imagine cum ar fi corect spus in termenii specializarii mele. Mai exact, numeroasele cazuri de agresiune realizate de catre reprezentantii bisericii, scandalurile si pana si vorba aia veche „Sa faci ce zice popa, nu ce face el”, au dus la existenta unei institutii (da, Biserica e o institutie a statului ) care sa nu mai stie nici ea cum sa isi gestioneze imaginea, cum sa inspire incredere si sa o recapete fara a se folosi de Inchizitie, vanzare de indulgente (cumperi ispavirea pacatelor) sau nestiinta oamenilor.

Nu pot sa cred in Patriarhul Daniel cand stiu ca a fost om al Securitatii, Securitate care mi-a aruncat rudele in inchisoare si a daramat bisericile. Nu pot sa imi fac semnul crucii doar pentru ca „asa se face”. Cred, dar nu in reprezentantii ei. Cred si sincer nu i-am dat un nume. Este ceva, dar deocamdata nu o sa il numesc Dumnezeu asa cum il numesc toti.
Imi cer scuze celor care se simt ofensati. Nu iau in deradere si nu acuz, ci doar imi pun semne de intrebare.

Vreti sa ma ardeti pe rug? Foarte bine, doar ca nu ma pot multumi cu raspunsul acela vechi: „Crede si nu cerceta!”

„Dezbinati suntem simple vieti, impreuna suntem o forta”

Vorbeam prin aprilie de aceasta echipa de la Traieste Romaneste si declaram ca abia astept sa vad care mai e urmatorul lor pas. Ce e drept nu au reusit sa se faca auziti printre atatea scandaluri si crize, dar iaca-i proaspat popositi in inboxul meu cu o propunere generala de voluntariat. Si pentru ca imi sunt dragi, fac e-mailul public. Pentru aceia dintre voi care chiar isi doresc sa participe si nu doar sa astepte sa ploua cu ajutor din cer eventual.

„Propun o solutie alternativa de a ajunge impreuna la ceea ce ne dorim.

TraiesteRomaneste ca formula de salut, ca manifest, ca atitudine, dar mai ales ca realitate.



Am asteptat “ceva” ce nu a venit niciodata. Apoi, am sperat de la “cineva”… si nimic. Ca refren ne-am vaitat constant.

Acum suntem in perioada in care ne adunam unii impotriva celorlalti (cei din privat vs. cei din aparatul bugetar si invers) absolut gratuit, sau ne impartim pe caprarii.

Astfel exista:

- Criticii, cei revoltati care doar vorbesc;

- Mistocarii, cei care o tin intr-o caterinca continua;

- Calatorii, cei care stau cu bagajele gata facute sa plece din tara;

- Hamangia, cei ce stau si gandesc;

- Pre-Hamangia, cei care doar stau;

- Festilele, cei care vor sa faca ceva (dar ce si cine sa-i aprinda);

- Si lista poate continua, ca doar suntem dincolo de 20.000.000, dar deja lucrurile devin irelevante.

Toate aceste categorii au “ceva” in comun. Asteapta parca intr-un fel sau altul sa se intample “ceva”. Pe langa, de fapt printre, mai sunt cei care nu vorbesc, ci doar misca lucrurile. Este greu sa auzim de ei, in acest bocet national.

Propunerea mea: TraiesteRomaneste. Ne adunam pentru a redescoperi Romania in prezent, pentru a ne regasi, pentru a ne implica in proiectele in care este nevoie de noi.

Cu totii am vazut ca de sus nu curge nimic, atunci sa incepem de jos. Societatea suntem noi, iar daca miscam inseamna ca suntem vii, iar daca suntem vii, atunci ne putem aduna de aceeasi parte a baricadei, tocmai pentru a fi o forta suficienta cat sa modifice lucrurile conform dorintei noastre.

Americanii pot spune: Ask not what your country can do for you; ask what you can do for your country. Si am putea completa cu: Where there is a will there is a way.

Va asteptam voluntari pentru a redescoperi impreuna Romania, de la resurse naturale, la oameni deosebiti; de la mare, la munte; din vara, pana in iarna si din toamna pana primavara.

Trimite un mail la adresa cristian.ditoiu@ traiesteromaneste.ro sau ditoiu_cristian@ yahoo.com cu subiectul “Vreau sa fiu voluntar”. Pentru ca doar aceasta este calea prin care putem reusi. Doar impreuna.

Cu dragoste,

Un roman

Ps: Dezbinati suntem simple vieti, impreuna suntem o forta.

www.traiesteromaneste.ro”

Statul e de vina!

Da, corect, statul e de vina, statul degeaba in mod sigur!

Dam vina pe stat! Vorbeam in postul anterior de criza de identitate a romanilor, dar pana a ajunge acolo, trebuie precizat ca acest STAT omnipotent pe care il acuzam cu totii, nu exista. Statul in sine nu exista, statul e o conventie. Statul este limitat de niste granite fizice (well, da, astea exista), de un popor (si specimenele astea suntem), care sa vorbeasca o limba (o mai pocim noi gramatical, dar e a noastra si ne mandrim cu ce avem), sa aiba o conducere (hm, ne abtinem), drapel, imn.
Deci aceasta suma a elementelor le-am denumit conventional stat, si prin urmare statul suntem si noi.


Revenind la criza de identitate, noi nu mai stim cine suntem, de unde venim si incotro ne indreptam. Daca am primi bani ne-am da drept unguri si am trece la minoritati. Ne-am da drept bulgari si pe gratis. Stim sa injuram de mici dar nu mai stim sa spunem nici macar „Inger ingerasul meu!”. Suntem educati si crescuti cu instincte de supravietuire, sa castigi cu orice pret, sa faci bani cu orice pret, sa fii cel mai bun, indiferent ca e vorba de minciuna, hotie, frauda, dar mai putin educatie. Sa iti arati firmele de pe tine chiar daca ai datorii in banci.

Modelele noastre culturale nu au curajul sa se ridice si sa iasa in fata. Nici macar nu mai au forta sau interes. Astfel ramanem cu plastic girls care au inundat TV-ul, strada, scoala, universitatea. Cu acei oameni care iti prezinta povestile de succes cu o mare detasare si iti spun: Nu ai nevoie sa inveti ca sa castigi multi bani. Eventual o diploma pe la SH (a se citi Spiru Haret). Nici nu trebuie sa stii sa vorbesti corect sau sa scrii corect, asa ca de ce sa mai aduc in ecuatie bunele maniere.

Suntem o generatie zdruncinata, care in ultimii 20 de ani a asteptat ca ceva sa se schimbe, cu niste parinti dezamagiti de politic si de social, care au reusit sa ne transmita si noua aceste frustrari. Asta daca au ramas prin tara si nu cumva au plecat de ani de zile prin tari straine ca sa faca un ban si sa sustina economia Romaniei din afara, iar educatia noastra dezvoltandu-se si consolidandu-se...din mers.

Este o criza de identitate, o criza culturala si o criza morala. Notiunile precum anticoruptie, patriotism, protectie sociala, initiativa, capitalism si chiar democratie au fost demonetizate si aruncate in derizoriu. Nu avem incredere in clasa politica iar pentru cine isi aduce aminte rezultatele INS, increderea a scazut dramatic, pana la nivelul la care 60% dintre romani nu se mai regasesc in clasa politica actuala.

Stau si ma gandesc acum la un lucru foarte simplu: Ce e democratia? Si nu imi vine in minte decat definitia de la educatie civica din clasa a IV-a - sa faci ce vrei atat timp cat nu il deranjezi pe cel de langa tine.
Dar e doar atat? Normal ca nu, doar ca nu cred in niciuna din specificitatile democratiei, nici macar in libertatea presei. Deci eu, membru al statului, care nu am nicio baza in care sa cred, eu am o criza de identitate. Sunt roman? Nu pe bune, si de ce? Doar pentru ca m-am nascut in granitele acestui stat? Doar pentru ca am fost invatata fortat aceasta limba si batuta la palma de o invatatoare tampita pentru ca nu stiam imnul? Vreau sa ajung sa spun ca sunt roman pentru ca simt asta si nu pentru ca s-a intamplat sa ma nasc aici si sa gandesc in aceasta limba.

Nu ma mai regasesc nici macar in versurile imnului. Ce somn in care ne-au adancit barbarii de tirani? Si atunci dadeam vina pe altii si chiar credeam ca ei sunt de vina, ba turcii, ba austro-ungarii, ba germanii, ba rusii. Ce lupte? Ce stramosi: Traian, Decebal..ce patriotism? Ce preoti cu stea in frunte? Religia sa fie scaparea? Prea putini mai au credinta... Imnul pentru mine nu mai spune nimic.

Dar cum pot depasi aceasta criza morala? Cum o putem depasi?

Criza, dar ce fel de criza?

Criza economica?


Pe dracu economica! Aia e a SUA si a tarilor in care au existat giganti industriali si investitori grasi, deci criza noastra carpato-danubio-pontica nu are a face cu criza lor. Fiecare cu jucariile lui, fiecare cu criza lui.

Printre renumitele masuri pe care le simtim pe pielea noastra, fie ca ne lipseste pampersul de la dos, fie ca ni se taie somajul, sporurile, salariile sau pensia - care si asa se ducea pe medicamente -, vedem ca nu au facut decat sa adanceasca criza. Adica, ok, tai, inteleg ideea de masura anti-criza si necesitatea de a iesi din ea, dar oferi ceva in schimb. Daca nu poti oferi servicii medicale si de asistenta sociala de calitate in cazul in care eu, muritor de rand, sunt impozitat de ma ustura orificiile si am nevoie de ele, ofera-mi altceva.

Dar daca nici macar chestiile elementare nu pot fi oferite, macar o speranta, un vis, ca e gratis sa visezi. Sa stii sa cladesti si sa sustii acea speranta, acel vis, prin discursuri publice coerente si cu priza la public. Da, eu cetatean al Romaniei, care mai stie cate ceva si despre manipulare si persuasiune, da, eu prefer sa fiu mintita frumos, sa mi se spuna ca facem efortul asta pentru mai bine, ca se asteapta sa ne sustinem economia si sa ne relansam, ca eu, TANARUL, o sa am o sansa aici si sa nu ma mai las tentata de viata de acolo care face bine la trup, ci sa prefer viata de aici care face bine la suflet.

Si sa presupunem ca tu Boc nu ai priza la public, ca poate ai ceva in cap, dar nu esti in stare sa iti ambalezi marfa si sa o vinzi. Eh, pai trageti un purtator de cuvant capabil, aduna o gloata de ministri tehnocrati si convinge-ma pe mine cetateanul ca suportam cu totii repercursiunile, astfel incat sa nu imi vina sa ma spanzur din cauza datoriilor la banca si a faptului ca nu am ce sa le pun copiilor pe masa, sa nu imi doresc moartea, eu batran care nu imi mai permit nici medicamentele pentru suferintele de zi cu zi, eu tanar sa nu imi iau picioarele la spate si sa dau o proba de maraton spre Vest.

Dar nu poti. Nu. Tu politicianule nu ai cum sa faci asta pentru ca nu e vorba de o criza economica. La noi e altceva si mult ai incercat sa ne spui ca e o criza economica, atat de multe ori incat noi chiar am ajuns sa credem asta si sa spunem si noi mai departe acelasi mesaj.

O minciuna spuna de multe ori ajunge sa fie considerata adevar!


Dar ce este acest altceva? Este un altceva cu numele de criza culturala si de identitate. Iar eu, ingrata, dau vina pe tine, cand de fapt sunt la fel de vinovata ca si tine, cand si colega de la munca e la fel de vinovata, si bunica mea la fel, si tu, cel care citeste, doar ca doare sa spunem ca e si VINA noastra.

To Be Continued...