Dead man walking...

Orasele mici de provincie au farmecul lor. De la respectarea traditiilor si a obiceiurilor, la linistea specifica, lipsa mijloacelor de transport in comun, la faptul ca toata lumea cunoste pe toata lumea, asta ducand la stilul tipic al romanului de a barfi pe cel pe care il cunoaste (mai mult, mai putin sau deloc).

Am fost acasa. Oras mic, toata lumea cunoaste pe toata lumea. Multi declara ca te cunosc cand tu de fapt abia daca i-ai vazut o data in viata si clar nu ii cunosti. Hey, dar ei te cunosc, si te cunosc chiar bine. Atat de bine incat pot vorbi de viata ta, de familia ta, de copilaria ta, de educatia ta, de sanatatea ta.

Si ca tot veni vorba de sanatate, mai nou am aflat ca sunt pe moarte. Cei care brusc au devenit doctori si mici Nostradamus-i(suna ca dracu) peste noapte (sau poate ghicesc in bobi, in cafea, carti, in ce le mai pica prin mana)au avut grija sa ma atentioneze, atat pe mine cat si pe familia mea ca o sa mor.

Ok, o sa mor. Stiu asta. E singurul lucru obligatoriu in viata, sa murim. Dar culmea e ca, de la caz la caz, o sa mor de ficat sau de cancer, si o sa crap cat de curand. Sau poate scap usor cu o boala de piele.
Nu va dati seama domniile voastre la ce ma refer eu acum si la ce se refereau domniile lor. Eh, pai sunt in tratament de o luna si unul din efectele tratamentului e pigmentarea tenului. Tratamentul e dermatologic, urmat sub stricta supraveghere a medicului, fara efecte nedorite pe termen lung.

Dar cum oamenii din orasul natal stiu multe despre medicina si mai stiu sa sara repede cu presupusul, dar nu se obosesc macar sa intrebe, am ajuns ca in aproximativ 20 de ore de cand am poposit pe meleaguri natale sa aflu din diferite surse (ca vorba aia, orasul e mic si multi au vadita satisfactie in a-ti spune ca „Uite mai ce vorbeste lumea!”; Lumea, ca fereasca Sfantul sa vorbeasca ei..) ca sunt pe moarte.
I-am apreciat mai mult pe cei care m-au intrebat daca sunt ok, decat pe cei care s-au grabit sa imi prevesteasca moartea ca urmare a unei boli de ficat sau a unui cancer de piele.

Altii, mai duiosi de fel, pe care nu i-a lasat inima blanda sa afirme ca sunt grav bolnava, au afirmat ca am o alergie, ori ca e o boala de piele, ori mai simplu, ca e ceva luat „din aer”. Wtf?

Iar eu rad. Ce pot sa fac? Sa ma pun eu cu chestiile de genul „Stiu eu sigur ca-i asa!”? Nu ma pun domn`le. Dar abia astept sa le vad mutrisoarele cand m-oi duce (vorba doinei) iar pe meleagurile natale peste cateva luni si or vedea ei ca traiesc si mai mult, ca tenul meu nu are nimic.

Ce-oi mai rade si m-oi minuna!



PS: Si totusi, eu chiar ador provincia!