Supusii lui Hipocrat

Acum cateva saptamani am ajuns in mainile medicilor. Iarasi! Daca de-a lungul ultimelor luni au fost dermatologi, ORL-isti, generalisti, acum am ajuns la oftalmolog, prima mea iubire. Am beneficiat de atentia oftalmologilor inainte sa mi se faca vaccinurile copilariei, asa ca imi sunt dragi. Operatiile lor mi-au schimbat modul de a vedea lumea si modul lumii de a ma privi. La propriu!

Si dupa ce declaram despre dermatologul meu ca e singurul doctor in care am incredere totala (da, nici eu nu as fi crezut sa iasa vreodata asa ceva din gura mea), am descoperit ca stimez un alt doctor. Dar am descoperit asta dupa 19 ani.

Este chirurgul copilariei mele, cel care m-a speriat cu barba lui, cel care avea accent moldovenesc la „Sfantul Spiridon” in Iasi, cel care avea vocea groasa, cel care m-a speriat cu lumina ce o avea pe frunte cand m-am trezit pe masa de operatie si cel care in momentul in care eram bandajata total si nu mai puteam sa ma sperii de barba de calugar sau statura impozanta, m-a cucerit cu vocea sa blanda si m-a facut sa imi ador perechea de „aragaz” pe care am purtat-o in copilarie.
Nu imi mai aminteam de el. Nu imi mai amintesc nici macar numele lui, dar vizita de acum cateva saptamani, cand noul doctor nu se mai oprea din laude cu privire la operatiile mele reusite m-a facut sa imi dau seama ca am fost un copil norocos sa cunosc acel doctor cu barba si cu voce calda. Si nerecunoscatoare sa il uit!