De fiecare data cand ma duc acasa o fac cu o mare bucurie in suflet pentru ca stiu ca ea ma asteapta cu un zambet pe buze si cu bratele deschise..pentru ca stiu ca imi face ciorba preferata pentru care fugeam de la mama de acasa doar ca sa o mananc...pentru ca stiu ca sunt tot ce i-a ramas mai aproape...iar ea, tot ce mi-a ramas mie..
Are trei copii...un baiat si doua fete...si 5 nepoti...e mandra de fiecare si si-ar da si viata la nevoie pentru fiecare dintre noi fara sa se gandeasca..doar ca isi are copii imprastiati in colturile lumii, pe fusuri orare diferite..si la fel si nepotii..si ii vede foarte rar..
Se pare ca incapatanarea mea de a ramane ACASA si de a nu pleca cu familia a fost buna la ceva..Am ramas la 200 de km de ea si am devenit fara sa cred stalpul ei la nevoie..Cand cunoscutii o mai intreaba de ce nu isi convinge copii sa se intoarca acasa, ea le raspunde cu o seninatate in privire si cu vorbe de duh...„Da, dar copii ii facem pentru ei, nu pentru noi...Ii facem ca sa aiba viata lor, ca sa ne bucuram de fericirea lor si sa ii putem ajuta la necaz..”
Si spune asta cu cea mai mare sinceritate..cu toate ca e singura si foarte bolnava..
Abia astept sa ma duc iar acasa si sa o vad..sa ma intrebe vrute si nevrute..sa facem glume deocheate si sa radem de amintirile in care eram nastrusnica...sa ii povestesc ce belele am mai facut...sa ma vada razand si asta sa o bucure..sa fie fericita la fericirea mea..
Si mi-as dori sa nu mai plec si sa o las iar singura, sa am iar sufletul strans de teama ca viata asta o sa o faca sa se intalneasca cu bunicul in ceruri iar eu nu o sa o mai vad cand ma duc ACASA..Sa nu mai am ocazia sa privesc inapoi cand am bagajul in spate si sa o vad la poarta cum imi face cu mana..sa nu mai am cu cine sa vorbesc ore in sir fara sa ma plictisesc...Sa nu mai aiba ocazia sa se bucure la bucuriile noastre..
Postări
